Insul care l-a chemat i-a spus că-i trimis de “tovarăşu” să-i spună că dacă „pune mâna” pe Roza, “nu mai vede soarele”. Primele vorbe care i-au venit în minte lui George erau: “ai dreptate, soarele a apus de mult”, dar nu i-au ieşit vorbele din gură. Au trecut de atunci cinci ani, de când erau împreună, fiecare pentru… fiecare.
Sigur că George nu i-a făcut nimic, nici ei, nici acelor care i-au întors spatele, ba dimpotrivă s-a pus şi s-a rugat de mulţumire Domnului că nu l-a lăsat fără sănătate şi ajutor. Atunci într-adevăr ar fi fost de plâns şi de batjocura tuturor.
George şi Roza din câte ştie şi-au reînnodat viaţa. La căsnicia în repetiţie, George n-a “aderat” cu plăcere sau entuziasm, însă faptul că Roza i-a adus fiul, i-a uşurat multe clipe de viaţă.
Petre l-a cunoscut pe George într-o galerie cu nume de rege, în Ferdinand, în puţinele zile lucrate la minele din Rodna înainte de a fi închise. George abia ieşise din spital, avuse icter. De la el a auzit Petre, că icterul nu se face când ţi-e scârbă de ceva mâncare sau aliment, ci dacă îţi place, dacă ai o poftă prea mare pentru o anumită mâncare. Îi povestea George, lui Petre, că mânca unul dintre ortaci o bucată de slănină cu ceapă, groasă de-un lat de palmă. Mânca acela c-o poftă de-i curgeau balele. L-a servit şi pe el şi… asta a fost. Spunea tot el, fereşte-te de ce-ţi place, că ceea ce nu-ţi place se elimină automat din corp.
Petre revenea la gândurile sale şi se îmbărbăta. Faţă de viaţa sentimentală şi conjugală a fostului secretar raional de partid, a lui este ceva mai blândă, oarecum. Nevastă-sa măcar “nu le face pe faţă”. Şi poate că nu ar fi avut turnura aceasta, dacă el şi-ar fi impus să n-o umilească în timpul actului sexual. Să se reţină să mai facă dragoste, cu toate că el era potent. Este normal că ea nu-şi poate permite lipsa actului sexual, şi atunci vorba ei: “se descurca cum putea”.
Viaţa este grea şi uneori de neînţeles de foarte multe ori. Chiar dacă nu ajungem să “despicăm firul în patru”. Un văr de-al lui Petre, care locuia în Cluj la un demisol, locuinţă în care geamurile erau “în tavan”. Soarele nu le intra înăuntru apartamentului niciodată şi mucegaiul se afla pretutindeni prin “desene” şi arome. “Casa” fiind o cameră de 4/4 cu-n antreu de 2/2. Cu toate acestea trăiau fericiţi. Acolo şi-au chinuit viaţa 20 de ani. Mizeria era mare şi datorită faptului că erau sub canalizarea oraşului, iar acolo unde era nevoie de scurgeri, instalaţiile erau ridicate, incomode, de nedescris. În aceste condiţii au avut şi doi copii într-o armonie familială deosebită.
Îi invidiam de câte ori le făceam câte o vizită şi sincer să fiu îmi doream din suflet ca de o asemenea armonie şi bună înţelegere să am parte şi eu de la viaţă.
Nu ştiu din ce cauză au trebuit să părăsească acel cuibuşor, şi după atâta timp de locuire în acel buncăr unde frigiderul nu încăpea în casă şi-l ţineau în curte, iar baia le era un lighean, ce “se muta din antreu în cameră”. Printr-un noroc al soartei, au primit un apartament cu patru camere, un adevărat vis, dar ce vis cu două băi, două WC-uri, sufragerie, bucătărie. Pentru, nu numai pentru ei, o adevărată minune, care ca ori ce orice minune părea ireală. Să treci de la un spaţiu de 4/4 în care dacă unul trebuia să se deplaseze, toţi ceilalţi trebuiau să se ridice, să îi facă loc celui care pleca. În acest nou apartament, fiecare îşi avea camera “lui”, nemaipunând la socoteală, holurile, debaralele, pivniţa şi multe altele. Era o locuinţă minunată. Văzând acest palat în comparaţie cu beciul în care au stat, să mai amintim că ziua te lua groaza să mergi la WC, noaptea sub nici-un motiv n-ai fi îndrăznit să faci acest lucru, eşti tentat să spui, că acuma ar fi fost suficiente motive ca fericirea să fie deplină, să se simtă şi ei alduiţi de bunul Dumnezeu.