De fapt George credea, că acest cuvânt: educaţie, era impropriu pentru posibilităţile de creştere, intenţiile şi înclinaţiile acelora, spre latura rea a lucrurilor, spre manipulare. Nimeni nu ar putea dormi liniştit ştiind că cineva îi transformă fiul în monstru.
George era cu atât mai neliniştit cu cât, în urmă cu ceva timp, un miliţian dintr-un sat, persoană care trăia cu nevasta unui muncitor navetist, „relaţie” care avea vreo zece ani de când erau împreună, miliţianul îi manipula copilul. Încerca să-i “explice” că de fapt el, băiatul, era fiul lui, a miliţianului. Miliţianul era ţigan şi probabil că ar fi fost mândru să aibă un copil care nu era ţigan. Poate asta să fi fost mândria lui, visul lui, numai că omul nu s-a oprit doar la atâta. A început să-l denigreze pe tatăl băiatului, şi îl incita pe acesta să-şi bată propriul lui tată. Nu se ştie cum s-ar fi terminat această “educaţie” dacă Dumnezeu nu ar fi avut grijă şi de aceste suflete. Într-o seară, făcându-se rău omului, a fost învoit de la serviciu mai devreme să plece la doctor. Doctorul i-a dat ceva pastile, s-a simţit mai bine şi s-a dus acasă. Ajungând la propria-i portiţă, auzii un zgomot. Trebuie să spunem că omul nostru bănuia ceva, dar nu a avut nici o dată vreun semn, o certitudine. Auzind zgomotul lovitului în geam şi soţia lui strigată pe nume de-o altă voce decât a lui, pur şi simplu a intrat într-o stare soră cu nebunia. A pus mâna pe-o sapă, şi efectiv l-a săpat tot. Pe întreg corpul, în aşa fel că nu i-a mai rămas un singur os întreg, miliţianul nereuşind să-i opună nici măcar o minimă rezistenţă. De precizat că miliţianul era un handralău, de 1,95 înălţime şi 120 kg. Tatăl băiatului, avea ulcer, 56 kg şi 1,60 înălţime. Cu toate acestea…
De la aceste fapte ale altora pornea George, când soţia sa îi interzicea să-şi vadă copilul. Se mai gândea câte mai “are de tras” pentru păcatul de-a o iubii pe Roza. Viaţa lui profesională şi politică au fost şterse din toate documentele şi organizaţiile într-o singură zi. Era marginalizat, şi dacă cineva ar fi cutezat să-l ajute, s-ar fi “ajutat” să ajungă lângă el, să fie ca el. L-ar fi desfiinţat şi pe acel om l-ar fi făcut un paria. George mulţumea din suflet lui Dumnezeu că i-a dat sănătate şi că i-o menţine, astfel fiind capabil să-şi poată face singur tot ce are nevoie, reuşind, uneori cu greutate, să se descurce aproape în toate. După ce şi-a mutat casa, bucată cu bucată, aproape inconştient a mulţumit Domnului c-a scăpat din acel loc blestemat. Singura lui rugăciune ce-o făcea Domnului, era să nu-l uite până îşi va putea scoate şi fiul din acel IAD. S-a apucat cu speranţă în suflet să-şi sape şanţurile, lăcaşurile viitoarei fundaţie a casei sale. Lucra singur, c-o linişte sufletească deosebită, ştiind că această casă v-a fi alduită, şi nu va semăna ca cealaltă a CUIB DE VIPERE.
Muncind de unul singur, îndurând greutăţi insurmontabile, George se gândea la cât de vigilent era ochiul informatorului. În sat era un om “sărac cu duhul”, pe care oamenii-l ajutau chiar dacă nu le lucra nimic. George aşa a fost adus, ca om în societate de cele două „păpuşi”, a ajuns la acest statut, încât chiar dacă că de le-ar plăti bine oamenilor care-i vin la lucru, tot nu ar veni nimeni să-l ajute. Nu era vorba să-l scutească la muncile grele, care uneori erau peste puterile unui om, dar nici când şi-a făcut instalaţia electrică, nu i s-a permis să vină măcar o singură persoană calificată, persoană care deţinea această meserie, să-i dea măcar ceva indicaţii. A învăţat şi lucrul acela şi a terminat şi casa cu toate împilările care i l-au făcut foştii colegi de partid, activiştii.
Apoi într-o ordine firească a lucrului, şi-a tencuit casa pe dinlăuntru şi pe dinafară, a podit-o, şi apoi a şi zugrăvit-o. Când toate muncile şi operaţiile au fost gata şi era curat în noua casă, într-o seară, apare nevastă-sa, Roza cu fiul. Nu a zis nimic, şi nici George n-a întrebat-o nimic. Ea a fumat o ţigară şi-n acel moment, “cineva” l-a chemat afară pe George.