S-a săturat şi de slănina sărată cu telemea şi ceapă. Voia să simtă şi el, aburul mâncărurilor proaspete.
Având o “prelucrare” în raion, după o zi de fum de ţigară şi vorbe de clacă, a ieşit din sala de şedinţe să se aerisească puţin, să-şi mai dezmorţească ciolanele. Uitându-se pasiv, ca un om căruia i s-au acrit toate, privea convoiul de oameni ce se scurgeau pe strada din faţa lui, în amurgul acela târziu. Printre atâţia “ neînsemnaţi” observă şi două femei, a căror frumuseţe parcă l-a fulgerat. A înlemnit. Habar n-avea ce ar trebui să urmeze, dar nici el nu ştia ce doreşte să facă. Era ca un copil rău. Le vede şi lui îi trebuiesc. Ba chiar încerca să spună că s-a îndrăgostit de ele. El nici nu a precizat de care măcar. Un alt sătean, unul dintre foştii lui prieteni, care şi el a participat la “organizatorică” a încercat să-i tempereze avântul acesta de dragostei spunându-i în termeni cuviincioşi, că persoanele pe care le vede şi după care-i tânjeşte sufletul, n-au o morală prea ortodoxă. Dacă el îşi dorea compania lor după “lucru” e de înţeles, dar căsătoria presupune şi unele precepte peste care nu se poate trece, sau persoana care doreşte să se căsătorească nu le poate omite. Putut-ia “cetera” orice prietenul lui, el George, secretarul raionului, dorea căsătoria lui cu: încă nici nu ştia cu care, şi nici măcar nu le ştia numele. Dacă Marcu, prietenul lui George a văzut că n-o scoate cu el la capăt, l-a mai avertizat încă odată, după care a plecat să le abordeze, să le propună prietenia lui George. Marcu le-a vorbit politicos despre colegul şi prietenul său secretarul, intenţiile lui, la care domnişoarele foarte naturale i-a invitat la cină.
Cina s-a desfăşurat cum e stilul: cu politeţuri şi curtoazie, după care George s-a “hotărât” s-o ceară de nevastă pe Roza. Casa în care au cinat era a celeilalte surori, a Irinei. Cele două surori stăteau împreună. Casa era înconjurată de o curte frumoasă, având şi o grădinuţă în spatele casei. Era parcă tot ce şi-a dorit de la această viaţă George. Roza n-a schiţat nici un gest de surprindere de bucurie neaşteptată, n-a întrebat nimic, parcă ştia dinainte cum se derulează toate aceste lucruri, probabil că nu erau la prima lor întâlnire cu un bărbat. Numai că aici n-a fost numai o întâlnire. George a cerut-o de nevastă pe Roza. Aceasta fără mofturi inutile a acceptat. Singura pretenţie pe care a emis-o se limita la a locui şi de aici încolo împreună cu Irina. Această situaţie, pentru o oarecare perioadă, chiar îi convenea de minune lui George. Dacă nu deschideau ele vorba care i-au împlinit intenţiile, ar fi abordat el acest punct, cu atât mai mult cu cât serviciul său era aşa precum bine îl ştiţi. Ar fi fost din egoism fără seama să-i pretindă soţiei să stea singură “cuc” având o soră care era şi ea singură. Se puteau ajuta reciproc şi viaţa nu le părea atât de urâtă. Era extraordinar cum se potriveau toate, de minune. După această seară, Marcu, a încercat prieteneşte, să-l lămurească să nu acceadă la pasul ăsta. Era evident că nu i-a putut spune prietenului că: „ nu facă acest pas cu asemenea persoană” deoarece ar fi trebuit motivate vorbele şi atunci evident că se ajungea la “unele detalii”. Ei asemenea situaţie nu-şi dorea Marcu. Din astfel de poveşti, întotdeauna cel ce avertizează e cel ce pierde, aşa că şi-a văzut de ale sale treburi.
La vreo două luni de la evenimentul datorat căsătoriei sale, George constată că de fapt cea mai mare dorinţă a lui, de a avea hrană caldă, când mai apuca “să dea pe acasă”, a rămas… tot dorinţă. Întrebând-o pe soţie de ce nu-i găteşte, ea, foarte sinceră i-a spus că habar nare de gătit. În casă lor, soră-sa Irina, gătea şi pentru ea. George a mâncat ce s-a găsit, şi-a mai spart un ou, şi sătul s-a dus să “se culce”.