Povestea avea un tâlc. În acele vremuri, Petre căutând serviciu, “ a bătut” tot raionul Năsăud. Era firesc că nu se putea întoarce acasă zilnic, mai ales atunci când nici nu câştiga nimic. Regula era că te întorci acasă când “ai cu ce “. În aceste scurte perioade de timp Elisabeta, simţindu-se neglijată „s-a cunoscut” cu un tip care reuşea să n-o neglijeze ca şi Petre. Cum Elisabeta, înainte de plecarea în Vale, era sigură ca “fructul dragostei” nu-i a lui Petre, s-a dus la o babă care i-a provocat avortul. Se pare că lucrul acesta i-a reuşit fără să o bănuiască proprii copii. Si-a permis acest lucru deoarece, cât timp a avut nevoie şi nu era în plenitudinea forţelor sale, trecând prin acele stări specifice, de după avort, dormea la o mătuşă care avea grijă de ea. Asemenea cadou i-a făcut Elisabeta lui Petre, care total dezamăgit cum era, se gândea cu tristeţe, că pe toată lumea necazurile unesc familiile, numai la casa lui se întâmplă… altfel. Poate doar dacă ar fi fost vorba de unirea cu alţii… .
De la producerea acelor lucruri, de fapt de la infidelitatea Elisabetei, dinspre ea, Petre simţea că ceia ce până acum l-a atras înspre ea, s-a rupt. Ceva nu mai era cum a fost mai înainte. Încrederea lui în Elisabeta pălea, dispărea. Dragostea lor nebunească, pură, fără oprelişti care era între ei, s-a demitizat. Exista un… cui? Exista un motiv? Lui Petre i-a rămas… să se războiască cu cărbunele, iar ei, să-şi potolească jarul. Cu toate acestea, Petre uneori se consola, că alţii, mai grozavi ca el, unii chiar cu posturi şi studii, în funcţii mari, au plătit-o şi mai şi…
Un fost consătean, prieten şi coleg de-al lui, care a putut să-şi permită să urmeze şcolile ce şi le-a dorit, persoană căruia îi plăcea cartea, a ajuns secretar la raionul de partid. Cum ţara era după război cu toate lipsurile ce decurgeau după acel flagel, cu multele necazuri ce le-a făcut, cu seceta, dar şi cu “organizarea noii orânduiri” şedinţele la orice nivel erau interminabile. Să nu mai punem la socoteală că o bună parte dintre amploiaţii care au primit funcţii, doreau să-şi exercite puterea în orice ocazie, iar în şedinţe doreau să se audă, să-şi impună “persoana”, să fie recunoscuţi de şefi, de stăpâni, şi evident le plăcea linguşeala, să le fie apreciate “sfaturile”… de care nici nu-i bine să vorbim cum erau la… pregătirea lor. Sfaturile ce le impuneau şi care nu erau evident nocive, nu făceau mai mult ca: “bătutul apei în piuă”.
Aşa erau vremurile, aşa erau oamenii. O notă aparte o aveau “operativele” şedinţele de regulă cu destituiri şi măsuri (sarcini) preciste, cu executanţi şi termene dinainte stabilite, care, în final, aveau tot desfăşurarea arătată mai sus.
Nimeni nu avea voie să observe măcar trecerea a 14-16 ore din zi, când era vorba de “linia partidului”, chiar dacă acei oamenii n-au băgat nimic în gură din ziua precedentă, dar au “stins 3-4 pachete de ţigări”. În final toate acestea se terminau cu dureri de cap, gastrite şi ulcere şi uneori fără nici-un rezultat. Ştiind aceste treburi cât şi acea „strategie” când înaintea unui atac comandanţii nu-şi hrăneau trupele cu 2-3 zile înainte, pentru a fi mai cruzi, mai sălbatici, unii ş-ar fi putut asimila această „tactică” şi pentru activiştii din subordine.
Aceste rânduri au fost scrise pentru cunoaşterea unor “activităţii” impuse tovarăşilor, de unde se poate deduce, că un secretar raional, nu prea avea timp pentru propria-i persoană în vremurile acelea, despre viaţa lui intimă, nici nare rost să vorbim… Din cele expuse nu este greu să ne dăm seama de ce prietenul lui Petre, George, secretarul raional îşi dorea o nevastă în casă, care să-l aştepte c-o supă, un gulaş, sarmale sau ce-o mai fi, că de pâine uscată, salamuri care “se întind” (nu existau frigiderele) s-a cam săturat.