Durerea a pus stăpânire pe întreaga mea fiinţă, când am realizat faptic ce înseamnă într-o colectivitate, moartea unor oameni nevinovaţi, moarte unei comunităţi de bărbaţi şi o dată cu moartea lor, uciderea SPERANŢEI.
“Salvarea” pentru a face şi ea ceva bun, alerga cu toată viteza înspre spital. Maşina pe drumul de hârtoape, rulând cu mare viteză, mă arunca de ici acolo prin salvare, poziţia mea fiind mai mult prin aer decât pe targă, situaţie care-mi amplificându-mi durerile de strivire la care m-a “solicitat” explozia, cât şi arsurile care erau “roase” de hainele de pe mine.
Ajuns la spital, după un control preliminar, văzând că nu am probleme “deosebite”, după directivele de atunci, a primit la “ieşire” diagnosticul AMELIORAT, şi m-au lăsat acasă. Cea mai bucuroasă era soţia mea Elisabeta, pentru că: “al ei” trăieşte. Era atât de bucuroasă că nu ştia ce să-mi facă de bucurie şi ce bucurie să-mi facă de plăcere. Şi copiii parcă erau mai buni, ascultători şi stăteau pe lângă casă. Datorită faptului că în aceste zile de coşmar pe Vale, bocetele, sirenele care urlă în neştire înjurăturile, cu alergături şi ţipete, îi înspăimântă, îi îngrozesc şi-i debusolează pe copii pentru o perioadă destul de lungă. Poate faptul că am fost şi eu prins între morţi, medicii nu mi-au spus dacă este posibil să fi rămas, după aceste explozii de sentimente şi suferinţe la limita posibilului, şi eu cu sechele, cu resentimente, sau alte tipuri de închistări psihice; fenomene care de regulă se declanşează după aceste forme de bulversări ale evenimentelor şi a populaţiei, a tuturor locuitorilor din Vale. Aceste forme colective a unor mari suferinţe imposibil de calmat sau rambursat prin ori ce metodă sunt zilele negre care au periodicitatea lor, în aceste locuri şi la asemenea profesii. În asemenea cazuri catastrofice, care întunecă mult din copilăria fiilor Văii, fi ce mult timp de acum înainte nu vor avea curajul să-şi manifeste deschis nici o dată sentimentele de libertate, străduindu-se să le înăbuşe şi să se resemneze de cele mai multe ori. Practic aceşti copii sunt copiii cu “copilăria fără aripi”, “copilăria cenuşie”. Aceste lucruri nu ar fi foarte grave dacă nu ar rezulta din aceştia, oameni cu sentimente înăbuşite, oameni resemnaţi în faţa fatalităţii.
Apoi dacă copiii erau cuminţi şi stăteau prin casă, pe lângă casă, evident că nici Elisabeta nu l-a “sufocat” cu mângâierile, reuşind, după o bună bucată de vreme să-i fie familia unită şi întreagă în aceste momente în care sentimentele luau turnuri neaşteptate, în fracţiuni de secunde. Petre cu toate că simţea că “ceva” nu-i bine la sănătatea sa, era deosebit de bucuros să-i vadă pe toţi în jurul său, şi el să-i “preţăluiască” cu drag pe fiecare.
Petre mai potolit după asemenea dezordine gândea fericit la “a i lui” şi la “a mea” şi din nou Îşi îndrepta gândurile către foşti săi ortaci care “au dat” ieri ultimul “NOROC BUN”. Puţin a lipsit să nu fie şi el alături de ei, dar pe zi ce trecea îşi regreta tot mai mult, că nu a putut fi şi în moarte alături de el, să fi fost împreună pentru totdeauna.
A sosit şi ziua înmormântării. Să nu mai bată Dumnezeu pe nimeni să mai asiste la aşa ceva. În acea zi, toate fanfarele tuturor minelor din Vale, erau în faţa celor cinzeci de coşciuge. După fanfare erau toţi preoţii câţi slujeau pe întreaga Vale a Jiului. În spatele coşciugelor “toată sufletele câte trăiau pe firul Văii Jiului”. Fanfarele, trei ore, cât a durat ceremonia, au cântat una şi aceeaşi melodie.