Cu un cui a blocat întrerupătorul automat în poziţia cuplat. Luni dimineaţa, când s-a recuplat tensiunea, nefolosind reostatul, întrerupătorul blocat al ventilatorului s-a cuplat în sarcină favorizând producerea unei scântei. Scânteia aceea a curmat cinzeci şi două de vieţi şi… urmează el.
Salvatorii încărcau coliviile etajate cu cadavrele ortacilor. Tot ei, ne-au adus şi ne-au pus măştile de protecţie. Era prea târziu. Aerul aprins, aerul încins ne-a pătruns deja în plămâni. Pe acei care mai dădeau semne de viaţă ne-au aşezat în primul etaj al coliviei. Etajul de sub noi era plin de cadavre. Colivia a fost scoasă afară foarte încet. Înainte de-a vedea lumina zilelor care ne-au mai rămas, cu un orizont mai jos, se auzeau deja tânguirile prelungi ale sirenelor de la puţurile tuturor minelor din Vale. Eram şocaţi de explozia din subteran de adunătura aceea de foşti ortaci, acum cadavre şi sirenele acestea ne încrâncenau sufletul şi ne zburlea părul. Ne încreţea pielea pe noi. La gura puţului, femeile, copii şi toţi aparţinătorii Văii, cu căciulile în mâini, plângeau stând rânduri, rânduri în faţa puţului şi aşteptând ceva… ce n-ar fi vrut să vadă niciodată.
Scenele acestea de groază, în care femeile plâng şi urlă şi trag de acele cadavre, pentru aşi găsi fostul ei bărbat, copil sau tată. Înşiruirea în neştire a acelor cadavre prin curte şi aruncatul peste ele, peste fostul lor… membru de familie, dar şi cel care aducea pâinea şi bunăstarea în casă. Jeluirea aceasta a morţilor, uneori era şi jeluirea propriilor lor vieţi, deoarece pierzându-şi ultimul reprezentant al părţi bărbăteşti din familie, în această parte de lume nu mai exista nici-o posibilitate de trai pentru acea familie, pentru acea femeie care a avut nenorocul să-şi piardă soţul, unica sursă de rai în Vale. Una dintre neveste ce avea copii, se bocea atât de sfâşietor devenind aproape imposibil de suportat. Femeia nu-şi jelea numai mortul ci şi lipsa de speranţă .că pentru ea şi membrii familiei decedatului ,nu mai este şi nu va mai fi bunăstare niciodată. Acest eveniment se amână, până când un alt bărbat, crescut cu greu de văduvă ,va fi din nou oferit MINEI. Parcă eram în povestea cu balaurul, căruia trebuia să-i jertfeşti un copil pentru a da pace celorlalţi membrii ai localităţii respective. Numai că aici balaurul nu era o fantezie, era însăşi MINA şi toată această vale VALEA PLÂNGERII, VALEA VADUVELOR, VALEA DURERILOR, care uneori nu se mulţumeşte cu un singur copil ci îngroapă bărbaţii de pe o stradă, dintr-un sat, bărbaţii întregii comunităţi. Valea Jiului de astăzi era mai bogată cu CINZECI DE VADUVE şi mai mult O SUTA DE ORFANI!!!
Între toţi care s-au adunat acolo în curte, chiar primul rând erau şi ai mei, Elisabeta cu copiii. Plângeau cum numai aici se ştie a plânge. Au sărit pe mine şi m-au tras la o parte de ceilalţi, parcă nici să nu mă ating măcar de morţii, să mă ferească să-i ating măcar, să fiu numai cu ei, nu şi cu morţii. Mi-am văzut toată brigada întinsă pe jos, fără viaţă, inertă. Sprijinit de soţia mea care plângea în şiroaie, scurgându-mi-se lacrimile ei peste faţa mea, spălându-mi praful de cărbune de pe faţă în linii verticale. Am trecut pe lângă fiecare ortac de-al meu, încercând să le îmbărbătez pe soţiile lor în groaznica pierdere suferită, dar acestea, când îşi întorceau faţa înspre mine, în privirile lor nu am simţit solidaritate sau compasiune, ci URĂ. Mă urau deoarece eu mai trăiesc şi “a ei” nu mai există. N-am mai putut suporta aceste acuzaţii nerostite şi împreună cu Elisabeta şi copii ne-am târât spre “salvarea” care mă aştepta.
Nu numai imputările nerostite m-au lezat, dar devenea insuportabil de dureros “geamătul” sirenelor şi atmosfera prohodului colectiv. Respiraţia mea devenit problemă în momentul exploziei, dar acum simţeam o durere acută şi imposibil de suportat în piept.