În apartamentul special s-a mutat o familie tânără de nici 26 de ani, având o fetiţă “la primii paşi”-O nouă perioadă de igienizare, de aranjare, din nou zgomote motivate şi nemotivate, la orele când oamenii de regulă dorm. Din nou pertractări, discuţii, care ştiţi că de regulă nu prea reuşesc mare lucru în relaţiile vecinilor de bloc. Femeia era foarte frumoasă, cu mult şarm, stăpână pe ea, convinsă fiind de calităţile şi frumuseţea sa, nu considera că trebuie să fie mai conciliantă în relaţiile matrimoniale. Cum s-ar spune nu lăsa nimic din „drepturile” sale. Soţul doamnei, şofer, om umblat şi din toate umblăturile s-a opri la băutură. Seara când se întâlneau, ea-i mai făcea câte o criză de isterie, el bine “brăguit” dormea buştean. Aşa au dus-o vreun an. Pe el n-a reuşit nimeni să-l convingă că „la volan” nu are ce căuta băut. Într-una din zilele lor de fericire, s-au pus în maşină să plece la rudenii. El era ca de obicei băut. Din faţă-i venii un autotren. Reflexele nu l-au ajutat să evite tragedia. La impact soţia lui a murit. Pe el l-au zidit tot în ghips, şi asta la nici 27 de ani. Cam acestea au fi relatările despre foştii şi actualii locatari ai “apartamentului special”. Poate din aceste cauze, dar şi din altele lui Petre nu-i plăcea să locuiască la bloc. Dar…
Petre de la geamul apartamentului său se uita cum:
“printre noi viaţa trecea-nainte n-avea voie-n loc să stee
şi minerii, ieşiţi din şut cu lămpile lor înstelau un cer întinerit” după cum spunea Ion Theodor Ilea. Tristeţea lucrului consta în faptul că Petre nu mai putea spune:
“Şi intru. Prin lungi galerii
s’aud cum răsună ciocane,
că inimi îţi par, năzdrăvane,
în piepturi de munţi cenuşii” (Al. Andriţoiu)

de acolo era el lipsă dintre ortaci, cu toate că el n-a avut niciodată ideea de-aşi, cruţa viaţa şi sănătatea, care acum pentru el nu mai însemnau nimic. De câte ori nu i-a scos pe ortacii săi din pericol, înainte de-a fi prea târziu.
“Înşfăcă trei scânduri, înşfacă securea
Lucrează în friguri, lunatic, aiurea.
Sub grindina morţii din acoperiş
Iute două cruciş, stâlp a treia proptiş,
Şi peste o clipă, inima-i ţipă.
Salvat abatajul grindina stete!
Ai luptat, ai învins, ai fost om, măi băiete.” (A. Toma)

pentru viaţa lor. Aceste amintiri le trăia dureros de acut acum când le vede feţele lor mânjite cu praf de cărbune din care sticlesc doi ochi jucăuşi cărând cu ei lumina soarelui. Acei ochi care sfidau zilnic moartea şi care se bucurau că: “AU MAI VĂZUT ÎNCĂO ZI LUMINA SOARELUI” iar casa şi familia îi “sunt bine”. Aşa a fost şi el, Şeful brigăzii 1 din sectorul 2. Acum… uşa s-a deschis şi-i intră fostul maistru în casă.
– Noroc bun!
– Noroc, îi răspunde Petre, timp în care maistrul îşi trage un scaun lângă masă. Se uită prin casă, apucă de pe o stelaje un ziar mai vechi, o “Scântee bătrână” o aranjează pe un colţ de masă, după care îşi pune cotul mâinii drepte pe el şi cu hoamărul din mâna stângă îşi lovea cizma de cauciuc. Au stat aşa o bucată de vreme, după care, Turic fostul lui maistru îi zise:
– Petre nu dai o pălincă?! Petre fără a spune ceva, se ridică din fotoliul lui de opt sute de lei, şi trăgându-şi picioarele după el se duce la un credenţ de unde scoate o sticlă. O pune pe masă şi caută un pahar. Unul singur.