Adu-ţi aminte Doamne, de noi minerii, când suntem la fronturile de lucru în lumea întunericului, în truda noastră cu piatra munţilor, pe galerii, pe orizoante, unde la fiecare pas pericolul surpărilor este aproape şi unde moartea este gata în ori ce clipă să ne i-a viaţa.
Te rugăm pe Tine Dumnezeul nostru să fi lângă noi şi să ne aperi de primejdia cea rea.
Doamne Iisuse Hristoase fi cu noi robii de sub pământ şi atunci când cu degetele zdrobite de pietre şi bolovani, ne desfacem merindea şi ne-o aşezăm pe genunchi, pentru a îmbuca de câteva ori, fii lângă noi şi binecuvântează mâncarea noastră.
Fii lângă noi minerii şi atunci, Iisus al Nostru când : toţi parveniţii, toţii străinii, toţi stăpânii, ne înjură, ne lovesc, ne fură;
Tu Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, iartă-i că nu ştiu ce fac!
Prin mijlocirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi cu rugăciunile Sfintei Varvara ocrotitoarea minerilor, apără-ne Atotputernice de primejdii şi de toată întâmplarea rea.
Pentru binefacerile Tale Doamne te lăudăm şi te iubim, Acum şi-n Vecii Vecilor, Amin, Amin, Amin. (versurile sunt din lirica populară culese de rapsod)

Drept este că între munca dintr-o mină de minereuri, de unde au venit ei, şi una de cărbuni ca cele din Vale sunt mari diferenţe. Dar între un muncitor şi un fost miner, indiferent la ce fel de mină a lucrat el, există o diferenţă şi mai mare. Un miner care ştie ce este ortăcia, mina, disciplina şi lucrul în subteran, nu slăbea cum slăbeau ceilalţi câte trei, patru kilograme pe săptămână. Este vorba acei care veneau aici să câştige bani. Pe aceştia îi îngrozea lucrul în mină şi subteranul. Îţi era milă de ei cum fugeau să se ascundă când crăpa câte-un tropan de rămânea din el numai surcelele şi cu câtă umilinţă se uita în ochii tăi, ca să-i indici un loc unde ar putea sta sau fugii ca viaţa să-i fie cruţată, să fie sigur că nu acolo-şi va afla mormântul. Între producţia de cărbune, accidentele ce se întâmplau destul de des şi comportamentul acestor “mineri”, nervii le erau solicitaţi la maximum.
Nu de puţine ori, viaţa-ţi impunea, acolo jos în mină, să reacţionezi altfel decât doreai, decât ar fi trebuit, pentru a fi scutul uman al unuia sau altuia dintre ortaci. Acest lucru este obişnuit la munca în subteran, dar oamenii aceştia care fugeau după bani şi pe care nu-i interesa mineritul, fiind veniţi din toată ţara şi băgaţi în mină, obligaţi ca în acelaşi timp să se protejeze, şi să dea producţie. Îngroziţi de ce vedeau şi păţeau, era imposibil să înveţe sub presiunea fricii şi nici cărbune nu puteau da. Cei mai vechi, acei care cunoşteau lucrul în băi trebuia să-i protejeze, ei pe aceştia, să le cruţe vieţile. Nu mulţi rezistau la aşa ceva şi… îşi luau lumea în cap…
– Noroc bun, Baciu Petre, îşi strigă un tânăr miner proaspăt ieşit din mină, care din cauza prafului de cărbune nu avea descoperiţi decât ochii şi dinţii.
– Bun noroc… răspunse între două accese de tuse Petre.
– Nu vi-i la un şnaps?
– Nu… nu încă…
– La bună vedere!
– Bună, şi Petre se ridică amorţit de pe bancă şi pleacă în apartament. Îi ieşeau ortacii din şut şi-i era ruşine că el boleşte şi lucră, cu toate că şi el ar dori mult să mai poată lucra. Mulţi dintre ei i-au fost ca şi copii lui. El le-a pus pikamerul în mină şi tot el i-a învăţat tot ce ştiu ei astăzi că este sau aparţine mineritului, şi mai ales cum să-şi protejeze viaţa.