Adevărat este că în acele zile, de după salarii, magazinele “gem de oameni” şi atât ele cât şi piaţa de alimente sunt efectiv golite, “măturate” de orice conţinut. Toate mărfurile aduse în cele două săptămâni se vând în maximum trei zile, de după fiecare plată sau avans, după care “drumurile” femeilor şi ale bărbaţilor din Vale se restrâng. Mai ies doar să mai cumpere pâine şi câte unii şi lapte, de altceva banii nu le mai ajung. Rar mai vezi dintre tineret câte unul, care să mai intre în cârciumi după trecerea mai sus pomenitele zile de după chenzină.
După numărul de oameni, după importanţa economică a fiecărei localităţi miniere, au primit statute de oraşe, de municipii, dar pentru oamenii din aceste localităţi, pentru băştinaşi, localităţile miniere erau tot un fel de sate mai mici sau mai mari. E adevărat că nici unei astfel de localităţi, nu le lipsea casele de cultură, o sală de proiecţie cinematografică şi cu toate acestea, nici autorităţile şi nici oamenii de acolo ori n-au ştiut, ori n-au putut să umple golul de cultură existent, gol care odată eliminat ar fi putut permite şi alte tipuri de profesii, de activităţi în localitate, nu numai ancestrala obişnuinţă : casă – cărbune – crâşmă.
Tusea îl necăjea continuu pe Petre, nepermiţându-i când îl apuca, nici măcar să respire. A ajuns aici, la Petrila, deoarece războiul l-a prins în şcoală, pe care n-a reuşit să o termine, ba spre sfârşitul războiului a fost şi încorporat. După ce l-au casat din armată, era aproape analfabet, fără nici o meserie, fără nici un fel de avere, fără un orizont. A aflat că ţării trebuie mult cărbune şi s-a prezentat aici la mină, pe atunci singura lui şansă de prosperare, dacă nu chiar unica posibilitate de trai. Într-un târziu a lămurit-o pe Elisabeta şi s-au luat în grabă, în momentul în care au aflat (în mod sigur) că aici ar putea avea un serviciu stabil, o şansă de viaţă. Cu toată graba lor, nu şi-au putut părăsi satul aşa cum au crezut ei, întrucât părinţii Petre, dar mai ales ai Elisabetei nu concepeau să nu-şi mai vadă copiii cât vor mai trăi. În cazul acesta nedorind să-şi supere părinţii, au lucrat pe unde au putut mai mulţi ani, fără a putea pune nimic deoparte. Nu erau chiar aşa săraci, niciodată nu le-a lipsit un … reazem. Văzând părinţii lor, că tinerii încep a se îngloda în datorii fără şanse de prosperare, mai ales că între timp au apărut şi copiii, nu s-au mai opus plecării, şi alături de alte cohorte de dezrădăcinaţi, au luat şi ei Drumul Văii, după… vreo trei ani. Au sosit în “pământul făgăduinţei” nu numai prin prisma banilor ce-i vor câştiga, ci mai ales datorită faptului că, era singurul loc unde s-ar mai fi putut angaja în acele vremuri, neobişnuit de grele, de după război.
Când au venit, erau de-o brigadă de mineri, numai ace-i veniţi din Rodna. Nu numai că erau mulţi, erau şi harnici, dar mai ales erau singurii care au venit “acolo” şi ştiau ce-i lucrul în mină. Erau şi tineri, sănătoşi şi oameni de nădejde în rosturile băilor.

Rugăciunea minerului
(Luată de pe caseta audio a lui Nicolae Sabău „Astea sânt horile noastre”

Dintr-a adâncuri am strigat către Tine Doamne:
Doamne! Auzi glasul meu şi păzeşte-mă pe mine şi pe toţi ortacii mei care trudesc aici.
Şi din măruntaiele pământului scoatem la lumină darurile tale:
Aurul, argintul, plumbul, cărbunele şi alte materiale miraculoase spre uşurarea vieţii oamenilor pe pământ.