– Vezi cum mă “ia-i chiar tu”. Sunt foarte grăbit şi crede-mă că n-am dorit să trec prin Dămăcuşeni, dar…
– Ce, dar?…
– Vezi tu, pe mineri nu-i duc în război. Acum le-au adus şi perforatoare. Nu la toţi, numai la unii. Drept este că unii încă nu le ştiu rostul şi cei mai mulţi, reuşesc să facă o gaură manuală, mai repede ca alţii cu perforatorul. Cel mai rău lucru este că scot un praf “că nu te vezi om cu persoană”. Ioşca n-a vrut să-şi ia maşină. Sunt prea prăfoase şi prea gălăgioase. El se descurcă minunat cu perforatul manual, cu toate că lucrul acesta cere o mare îndemânare din partea lor şi poate şi un efort mai mare. Minerul care-i “la bătaie” cu barosul sau cu puţca, loveşte de 20-30 de ori, se opresc, se curăţă gaura de resturi şi apoi trece “la bătaie” celălalt. Loviturile acestea necesită o oarecare precizie, să loveşti sfredelul din mâna ortacului, cu mare putere dar şi cu precizie. Să poţi face şi lucru, e nevoie să fii sănătos şi puternic altfel o gaură care ar fi putut dura o oră, de abia ai face-o într-un schimb. Barosul cu care loveşte dă nişte vibraţii corpului minerului. S-a mai diminuat puţin acest inconvenient punându-se cozi de cireş baroaselor, cozi mai elastice, dar care nu fixează prea bine baroasele, moment în care poţi lovi pe minierul, de la “rotire”, caz în care…
– Feri, poţi să-mi spui de ce-mi ţi-i predica aceasta, întrucât ştii bine că eu nu măi voi angaja la Văratec, la găurit?
– Ştii… Ioşca… de fapt ortacul lui Ioşca… găurind… i-a scăpat barosul în piept. i-a spart pieptul lui… este mort… Dumnezeu să-l ierte! Elisabeta ascultând oroarea povestită de Feri, despre celălalt curtezan al ei, ce dacă ar fi dorit ar fi putut fi soţul ei, a simţit că-i vine un leşin şi plânsul a pornit instantaneu. A fugit în cealaltă încăpere, unde l-a plâns pe îndelete pe Ioşca, blajinul miner, omul care atât cât el trăia, era sigură că va fi şi ei bine, că însăşi viaţa va fi mai bună. Ar fi putut fi o superstiţie, dar până acuma, cât a trăit Ioşca, de câte ori Elisabeta dădea de greu, Ioşca era lângă ea. Era hotărâtă să nu divorţeze de Ludovic pentru a se căsători cu Ioşca, dar Ioşca era pentru ea, certitudinea binelui şi-a speranţei sale şi acum să-l vadă: cum zic versurile:
“N-a fost singur. Muşchii lui creşteau
până ridica ciocanul şi pulsa energia
dar totul a durat atât de mult
până ce a simţit pământul la picioare
până ce piatra nu i-a sfărâmat fruntea
şi nu i-a sfâşiat inima.
i-au luat trupul şi au plecat tăcuţi.
Efortul emană şi un oarecare necaz.
Avea buzele cenuşii, ghetele până la glezne în noroi.
Înfăţişau totul ce printre oameni
ar fi trebuit să dispară.” Karol Wojtyla (Papa Paul al II-lea)

adică mort, un nou mort între prietenii şi cunoscuţii ei cei mai apropriaţi. Viaţa devenea din ce în ce mai cenuşie, mai lipsită de orizont, mai ales că în scurgerea imperturbabilă a timpului, îi aducea pe zi ce trece, dovezi din ce în ce mai veridice că în căsătoria ei nu mai poate şi nu mai are rost să spere că poate cândva ceea ce de fapt este o căsnicie locul unde ea ar fi trebuit să cunoască… fericirea. Soţul ei îşi “făcea” în continuare “afacerile” pe care nimeni nu le-a descâlcit niciodată.
Într-o perioadă oarecum mai fastă a căsniciei lor, Ludovic a lămurit-o pe Elisabeta să-l însoţească la Budapesta, într-o afacere deosebită.