În aceste perioade în care guvernele se schimbau ca ciorapi şi c-o poliţie şi-o jandarmerie intransigentă, mai ales că erau în timp de război, majoritatea mărfurilor erau prohibite, sau se puteau comercializa doar cu asentimentul armatei. Era ciudat dar parcă Ludovic căuta pericolul cu lumânarea, altfel cum se pot explica aceste riscuri, probabil considerate de el, adevărate lovituri, dar care de fiecare dată se terminau prost. De fapt Elisabetei nu pe el, pe Ludovic era supărată, ci pe ea, întru cât din atâţia curtezanii care i-a avut să nu-şi poate da seama ce fel de om este Ludovic şi să-l accepte tocmai pe el de soţ, poate cel mai nepotrivit dintre toţi care i-au trecut pragul. El era singurul care n-a putut realiza o comuniune între ei, liantul care uneşte soţii. Elisabeta chiar fără titlu de FRUMUSEAŢĂ, era o femeie frumoasă, pe care aproape toţi bărbaţi o linguşeau în complimentele care i le făceau, poate “vor prinde” un loc în preajma ei, s-o poată contempla, admira. Elisabeta n-a tânjit după asemenea bărbaţi dar Ludovic, actualul soţ, nu era capabil nici să descătuşeze femeia din ea. Cum ei erau rudenii mai îndepărtate, dar totuşi rudenii, Elisabeta niciodată nu l-a privit altfel pe Ludovic decât ca pe o rudenie, lucru care din start presupune nişte reţineri din partea fiecăruia, mai ales că amândoi erau catolici. Elisabeta a încercat să-i sondeze posibilităţile lui Ludovic, de a realiza această familie, ce sentimente are el în consolidarea ei. A descoperit, cu mare regret, că de fapt soţul ei, nu-i gelos (deci nici la dragoste nu se putea aştepta). La acest fenomen, manifestat probabil între băieţi, Ioşca i-a dat o replică neaşteptată de nimeni:
-“Măi frumosule, tu nu-ţi manifeşti gelozia faţă de Elisabeta, nu pentru că ai fi mai înţelept sau mai tolerant în dragoste, ci datorită faptului că nu-ai fost capabil, nu eşti capabil să-o faci să strălucească, să-i aprinzi ochii şi viaţa, s-o faci să te dorească. Aici eşti tu mic, şi nebăgat în seamă. Asta eşti tu domnule! Poate ar mai trebui să-ţi mai fac o completare. Cred că ţie îţi place că Elisabeta are părul lung şi acest lucru te condamnă, întrucât cred că în “experienţele” tale, ai observat că numai femeile slabe, puţine la trup, au părul lung iar de când Elisabeta-i măritată după tine, are cel mai lung păr dintre femei, fericitule!”
Ea pe zi ce trecea era tot mai convinsă că această căsnicie e un fiasco. Poate mulţi se vor întreba ce o obligă să continue acest mariaj. În afară de faptul că ea fiind de religie catolică, şi nu putea divorţa. De la mama ei a învăţat că femeia trebuie supusă în căsnicie şi să îndure tot ce-i impune acest lucru dar poate cel mai dureros lucru era că printr-un divorţ (numai la primărie) ar fi confirmat în faţa tuturor prostia făcută prin căsătoria ei cu Ludovic şi acest lucru îi părea mai deplorabil ca orice.
Supuşenie a arătat ea şi până acuma. De fapt a fost singurul sentiment la care a apelat până acum soţul ei, care, în momentul când dorea “să-şi iubească nevasta”, să aibă un act sexual, el i se adresa cu aceste cuvinte: “ te rog să mă laşi” sau “stai puţin să facem…”, prin aceasta el nu i-a cerut niciodată participarea la actul sexual ci numai “să i se ofere locul plăcerii”, pentru Elisabeta aceste lucruri, aceste frâne, erau o stopare a oricăror participări la actul în sine, o renunţare definitivă.
În momentul în care cineva cere supuşenie, înseamnă că de fapt el nu are nimic ce să ofere în dragoste, şi când cineva nu are nimic de oferit, ar trebui să-şi dea seama, că nu are dreptul să ceară. Este de neiertat să te căsătoreşti, să ai cea mai frumoasă soţie, pe care nu eşti capabil să o transformi în femeie. Fiinţa, nevastă-ta, să nu simtă, să nu vibreze măcar odată în viaţă pentru a-şi putea da şi ea seama ce rol i-a hărăzit Mântuitorul, ca prin calităţile şi simţirile înnăscute să devii femeie în adevăratul sens al cuvântului, să-ţi vibreze toată fiinţa în trăirea ce ţi-a fost dată. Până o femeie nu simte acel CEVA, până fiinţa nu-i vibrează de plăcere nici păcatele ei nu-i sunt aşa de grele.