– Ştiţi, că alaltăieri, pe strada noastră, s-a spânzurat un om. După terminarea schimbului, mergând spre casă, erau acolo procurorii. Unul dintre ei ne-au solicitat ajutorul”. Mie nu-m plac treburile acestea şi mi-am văzut de drum. Alexa însă, numai că n-a dansat cu spânzuratul. Tot ce i-a cerut procurorul făcea c-o plăcere nedisimulată. L-a coborât din copac, îl fixa să-i facă fotografii, după care l-a aranjat în coşciug. Toate acestea le-am aflat de la o vecină de-a mea, dar de dimineaţă, pentru a-i admira curajul mi-a repovestit cu lux de amănunte chiar Alexa, apoi fiecare ne-am văzut de treabă. Azi aveam norma să scoatem o sută de cară (vagonete) şi să le ducem la colector. La primele curse, de început, n-am sesizat nimic neobişnuit. Pe măsură ce timpul trecea, creştea şi viteza la împins vagonete. În prima fază am crezut că acest lucru se datorează faptului că suntem în pantă la coborâre şi poate ca Alexa să-l fi lăsat fără frână, dar am observat că şi la deal, vagonetul are viteză crescută. Am ajuns fugărit de Alexa care era în spate cu vagonetul, de nu mai puteam respira. După un timp sfârşit de atâta alergătură şi urcat pe tampoane, uneori chiar pe picioarele mele, m-am oprit. L-am prins pe Alexa de piept şi cu lampa am vrut să-i dau în cap. Alexa, tremurând din tot corpul, cu ochii injectaţi şi capul plecându-i în toate direcţiile, bolborosea ceva. Am pus lampa jos şi i-am tras două perechi de palme să-l trezesc. După ce şi-a revenit, Alexa mi-a povestit că oriunde merge îl vede pe spânzurat că vine după el, de aceea a fugit atât cu vagonetul şi mi-a rupt cizmele şi puţin a durat ca să nu-mi rupă şi picioarele. Şi acestea toate numai datorită faptului că s-a vrut “ mare actor” în pozarea cu spânzuratul. Maistrul i-a rugat să se aşeze unul lângă celălalt. Când s-au văzut cum arată i-a umflat râsul.
Această povestire i-a spus-o cândva Ioşca. Acum Elisabeta se gândea la el la ce-ar fi trebuit să facă. Cu toate că era căsătorită cu Ludovic, ea încă nu l-a uitat pe Ioşca, pe miner, cum spunea atât de frumos Şiugariu:
“Nu v-am uitat, minerii mei. Îmi pare
Adeseori că trec cu voi spre mină,
Pe Valea Roşie; coloană lină,
Înşiruită pe o dungă de cărare.
Cu aceiaşi lampă de carbid în mână,
Păşind tăcuţi, cu frunţile-aplecate,
Îmbătrâniţi şi scunzi, puţini aduşi de spate,
În laibăre şi cioareci vechi de lână.
Subţire , din înalt de zări, se lasă
Amurgul peste sat. În fiecare ogradă, să vadă
Craiul nou, ies fetele din casă
Şi noi intrăm, tăcuţi, pe gânduri, În baladă …”

Da, dar acestea erau problemele lor, ale minerilor, Elisabetei i s-a propus din partea jandarmeriei să prezinte inventarul bunurilor mobile şi imobile. Cu aceasta Elisabeta a pierdut toată ziua la jandarmerie, terminând treaba abia în noapte. Nu l-a mai întâlnit nici pe Ioşca, ea fiind tot timpul ocupată. Drept era că nu avea nici-un răspuns pentru el, dar iar fi plăcut să-l întâlnească. N-a fost să fie!
Elisabeta se întorcea la hotel, prilej cu care îşi rememora şi-şi căuta un oarecare punct de sprijin în această căsătorie, al ei. Absolut toţi cunoscuţii o sfătuiau să divorţeze, să-l lase pe Ludovic care nu va fi veci om de-al casei, întrucât, cu toate că avea meserie, nimeni nu ştia să-l fi ştiut cu serviciu, el făcând frecvent un comerţ păgubos pe muchie de cuţit.