Caracteristica satului acestuia, era aşezarea lui într-o vale ce se înfundată în munţi, ceea ce multora le sugera denumirea de : “capătul pământului”, loc unde ziarele sosesc toate odată pe săptămână, şi oamenii de aici duc lipsurile unor lucruri banale nouă oamenilor ce trăim pe alte meleaguri, şi poate de aceea, acei care le deţinem deja, neglijăm să-i dotăm şi pe ei. Şi facem aceste lucruri, poate tocmai datorită faptului că noi având deja aceste obiecte, nu ne mai sunt aşa de importante nouă, dar ei le duc lipsa acelor lucruri care s-a constatat nu de puţine ori, că nouă ne prisosesc, dar uităm în ignoranţa noastră cât de greu ne era şi nouă când ne lipseau. Când acele nimicuri ne erau importante nouă .
În satul acesta considerat drept, capătul pământului, acela pentru care, „mai încolo” nu este, “pumnul” de oameni care-l populează, îşi manifestă bucuria verii în lunile iulie şi august, luni care aici avea atâta căldură strânsă, cât o primăvară târzie. Cum condiţiile de climă şi formele de relief erau foarte restrânse, rezolvarea oricăror probleme, solicita localnicilor condiţii psihice dure, rigide. În această micuţă localitate, unde cenuşiul nu exista, unde orice alternativă era “albă sau neagră”, unde “retragerile” nu se puteau executa nefiind unde, localnici erau “împinşi” în creşterea şi educarea tinerilor, neapărat în formarea lor ca generaţii de învingători, deoarece viaţa îi obliga să se descurce, indiferent de situaţie, cel puţin la modul convenabil. La însumarea acestor neajunsuri şi impuneri, la care natura avea partea ei de contribuţie, satul fiind “aşezat” la mai bine la o jumătate de kilometru deasupra nivelului mării, aici nu se cocea nici-un fel de recoltă, nici chiar legumele. Din această cauză, şi a lipsei pământului de cultură, nu se cultiva nimic. Cireşele se coceau în… august, iar prunele în octombrie.