În timpul vizitelor lui Ludovic, o vizită meteorică, i-a făcut şi Feri la cooperativa din Dămăcuşeni. Acesta era în uniformă care-l prindea minunat. Un plus de şarm îi dădea şi mustaţa, pe care o purta numai de când era soldat şi-i accentua aerul lui şmecheresc cu care la cunoscut şi înainte de-a fi soldat, şi pe care-l folosea din plin când se ocupa de cuceriri. Elisabeta l-a iubit şi îl iubea pe Feri. Dintre toţi curtezanii pe care i-a avut Elisabeta, Feri era febleţea ei. Poate soarta i-a ferit, dar ei n-au avut niciodată un singur moment în care să fie numai ei doi, să ajungă cu poveştile mai aproape de viaţa lor, să-şi spună şi ei păsurile. Într-un anumit fel, Elisabeta se bucura de acest lucru, întrucât era sigură că dacă Feri ar fi întrebat-o direct dacă-l iubeşte, ea nu l-ar fi putut minţi. Pe de altă pate se ruga lui Dumnezeu să n-o lase de izbelişte, întrucât fiind atât de curtenitor, de spontan şi de drăguţ, era sigură că nu i-ar fi putut refuza nimic. Toată puterea şi credinţa ei se topeau la apariţia lui Feri, iubitul de care nimeni nu ştia în afară de inima ei. Din asta s-a născut bucuria cea mare la vederea lui Feri. Sufletul Elisabetei pendula continuu, dorea să-i spună că-l iubeşte şi că o să-l aştepte. I-ar fi spus orice numai să-l vadă pe el bucuros, măcar atât câtă bucurie i-a adus şi el, venind la ea s-o vadă, dar buna cuviinţă nu-i permitea, ca ea să facă asemenea “dezvăluiri” şi aşa s-au despărţit, precum s-au şi întâlnit.
După plecarea lui Feri, singurătatea şi lipsa prietenelor, a prietenilor, a devenit parcă şi mai apăsătoare. Ca un făcut se înteţeau şi vizitele lui Ludovic care, cu toate că erau nişte “tăcute în doi”, îi mai alungau urâtul şi dorul de casă. Poate s-o fi vizitat de vreo zece ori Ludovic, când acesta a cerut-o în căsătorie. Vestea a venit ca un duş rece şi a bulversat-o pe Elisabeta. N-a avut ce răspuns să-i dea, dar nici n-a dorit să-l refuze, sigură fiind că datorită gradului apropiat de rudenie, nu se vor putea căsători. Bazată pe acest lucru, că există alte cauze de respingere a cererii lui Ludovic în căsătorie, a considerat că nu are rost să-l mai refuze şi ea verbal, considerând că prin acest gest riscă să-l jignească şi atunci evident că prietenia lor ar înceta. După consultările în familia, cu alte persoane, a aflat că verii de gradul II, pot să-şi întemeieze familii, ei nefiind consideraţi rudenii. Tot sondând în dreapta şi-n stânga, a observat că familia ei nu dorea să se mai încarce şi cu problemele ei, că le sunt destule ale lor. Apoi foarte brutal au întrebat-o:
– Tu cu cine crezi că te vei mărita dacă-l refuzi pe Ludovic? Deci toate au fost spuse, cu toate că nimeni n-a întrebat-o pe ea, măcar dacă-l iubeşte. De fapt cu ce i-ar folosi să ştie şi ei că nu are nici-un sentiment faţă de Ludovic. Pe undeva aveau dreptate şi ai ei. Îl iubea, nu-l iubea, altul nu mai era. Nesiguranţa vremurilor şi teama continuă, nu odată s-a gândit că ar fi o soluţie căsnicia, cu atât mai mult cu cât ea era cunoscută că manipulează bani şi valori materiale în cantităţi mari. Acestea au fost cauzele care a înclinat balanţa în favoarea căsniciei Elisabetei cu Ludovic, că soţul ei îi va da un sprijin şi protecţie măcar dacă la alte lucruri nu se angajează.
În acest timp, Ludovic mai mult stătea în Baia Mare , şi imediat după căsnicia civilă, a plecat într-o afacere cu ceva seminţe de floarea soarelui. Plecarea lui a durat vreo trei săptămâni, iar la întoarcere nu a adus nici seminţe, dar nici banii nu-i mai avea. A găsit o motivaţie că:”ruşii i-au rechiziţionat marfa” Fiind practic încă necăsătoriţi, căsătoria civilă s-a desfăşurat pe fugă între două trenuri, Elisabeta a cumpărat o găină şi au plecat la Băiuţ să facă “nunta”.