Despre ce era vorba: În acele timpuri, prin judeţul lor, umbla un intelectual pe nume Rodina, care lămurea oamenii să formeze COOPERATIVE de credit, prin care să se ajute săracii reciproc şi prin care ar aduce prosperitate în fiecare sat, ştiind că împrumuturile la bănci falimentează, debitorii nu-i ajută. Într-un sat de lângă Tg. Lăpuş, la Dămăcuşeni s-a înfiinţat deja această cooperativă şi oamenii de acolo, ştiind de fata lui Maier, de Elisabeta, care avea şcoală comercială, au venit la ea, să o roage, să le gestioneze ea banii. De aici se poate deduce că aveau încredere deplină în ea. Discuţiile au continuat cu diferite aspecte tehnice, salariu, condiţii de garanţie şi altele. Când a crezut că discuţiile s-a terminat, Elisabeta a vrut să plece la culcare, de această dată mai împlinită, mai fericită. Oamenii care i-au propus să ia această funcţie nu se ridicau de pe scaune dând semne de ilaritate. Unul se ridică şi zice:
– Apoi noi după matale am venit domnişoară.
– Am înţeles. Vă mulţumesc!
– Nu aţi înţeles. Am venit să vă ducem acum. De mâine deschidem cooperativa.
– Da?Atunci vă rog să mă iertaţi un moment. Se duse în cameră. Se îmbrăcă. Îşi mai luă ceva rufe şi plecă din casa părintească pentru totdeauna. Elisabeta n-a ştiut că de fapt, ea nu se va mai întoarce să locuiască în Băiuţ niciodată. Era conştientă că în viaţa ei se produce o mare schimbare, căreia deocamdată nu-i poate aprecia dimensiunea şi impactul pe care îl va avea asupra ei, asupra vieţii sale. Poate pentru cei ai casei plecarea ei era o uşurare, dar ea a plecat numai pentru că a fost obligată. Nu este nici o plăcere să-ţi părăseşti vatra, satul, casa părintească. Toţi ne “încercăm bateriile” pe ale noastre plaiuri natale, pentru Elisabeta de la moartea mamei sale, casa părintească şi locatarii ei i-au devenit ostili. Acum se contura sigur că aici nu va mai avea ce căuta, ei i-au tăiat definitiv rădăcinile. Ea a devenit ceva în plus, cineva care deranja. Elisabeta simţea că:

“Parcă mi-i se luase o ceaţă de pe ochi
Şi începusem să văd întunericul,
Luna e altfel, acum mi-am dat seama
Altele sunt încheieturile locurilor.” (Marin Sorescu)

Pentru Ana în schimb, dispariţia FRUMUSEŢEI, a dus şi la dispariţia geloziei sale, ba chiar i-a părut rău că-i despărţită de Erji. Îşi exprima părerea de rău că soră-sa şi-ar putea pierde şi ceilalţi pretendenţi şi cine ştie cu cine se va căsătorii. Ea spunea acest lucru, ea care i-a cunoscut şi pe ceilalţi curtezani, mai puţin pe Iosif inginerul. Toţi erau oameni deosebiţi, cunoscuţi în bine în Băiuţ şi evident erau respectaţi de toată lumea. Fiecare dintre ei însemnau o partidă bună.
Pretendenţii pe care-i inventaria acum Ana, erau un mecanic, un foarte bun mecanic băiat tânăr frumos, sprâncenat care se “vedea” oriunde mergea. În ultimul timp, un văr de-al doilea, un oarecare Ludovic, de profesie lăcătuş mecanic, dar pe care nu l-a văzut nimeni să “lăcătuşărească”, venea împreună cu ceilalţi şi pleca împreună cu ei. De regulă nu prea vorbea nimic şi evident nimeni nu-l considera pretendent din motivele de mai sus. După Feri mecanicul, un pretendent cu certe calităţi şi posibilităţi la mâna Elisabetei, era Ioşca minerul, cel mai tânăr şef de echipă, din câţi a ştiut Băiuţul, un om bun, un om de suflet, cu un salar pe potrivă el fiind în această cursă a pretendenţilor chiar de la început. Era un om respectuos şi era respectat de toată “localitatea” fiind considerat ca un model pentru foarte tinerii şi adolescenţi ai Băiuţului.