Are în schimb probleme cu soră-sa, cu Ana. Evenimentele s-au succedat rapid. După moartea doamnei Maier, la scurt timp Ana s-a căsătorit. Acuma căuta să-l atragă pe Maier de partea ei şi s-o îndepărteze pe Elisabeta de lângă soţul ei, ea nutrind o mare gelozie pe toată lumea, datorită faptului că soţul ei îi dădea destule prilejuri pentru a-i alimenta gelozia. Şi evident şi-a mai adus aminte (să fi uitat oare?) că şi ea ar fi putut fi FRUMUSEŢEA dacă, … n-ar fi renunţat. Ana a reuşit să-l atragă pe Maier împotriva Elisabetei. Cu o uşurătate de neimaginat Ana a reuşit să-i insufle faptul că, insuccesele matrimoniale ale lui Maier, sunt din cauza Elisabetei, care le face “zile fripte” candidatelor. Ana se gândea că o dată scăpată de soră-sa, o să poată profita mai bine de taică-său, lucru care sa adeverit imediat. O dată plecată… în lume Elisabeta, Maier i-a făcut Anei şi mobilă dar şi casă, ocazie cu care s-a mutat din vechea casă părintească, stând singuri ca doi porumbei. Elisabeta nu era o smiorcăită, era luptătoare, dar când şi-a dat seama că nu-i dorită în propria-i familie, că aici nu mai are pentru ce lupta, deoarece pentru ea, aici, nu mai era nimic. Nimic nu-i mai dureros decât “tăierea rădăcinilor” şi imposibilitatea refacerii legăturilor distruse. Când nu mai există pe lume măcar o fiinţă care să te poată înţelege, e normal să-ţi pui întrebarea: dacă mai are rost să trăieşti pe această lume? Aici unde nimeni nu-ţi datorează iubire, respect, mângâiere sau preţuire, faţă de umila ta persoană, aici unde a ta familie te alungă, te renegă. Dacă pentru ei, pentru familia ta ai devenit un nimic, pentru acei pe care îi iubeşti, ce pretenţii să emiţi faţă de oamenii străini, pe care nici nu-i cunoşti. Atunci când îţi plânge sufletul în tine de durere, când vezi că nu ai unde să pleci, şi nici alte posibilităţi, e normal că şi mintea ţi se zdruncină trecându-ţi prin cap cele mai negre şi idioate lucruri, care o dată cuibărite să-ţi împingă fiinţa, spre ceea ce nici n-ai îndrăzni să gândeşti într-o situaţie normală. S-ar fi putut ca şi Elisabeta să fi trecut prin această fază de deznădejde, în care să nu găsească nici un sprijin, dar ea era o fiinţă iubitoare de Dumnezeu şi credinţa îi întărea firea. Se spune că: “Unde se închide o uşă se deschide o fereastră”. Într-o seară neagră precum era şi sufletul Elisabetei în ultimul timp, când chinurile la care era supusă de taică-său şi de soră-sa au ajuns la apogeu, s-a întâmplat ca, după ce tatăl şi sora sa i-au “administrat” o bătaie proaspăt ruptă din Rai, Elisabeta scăpând din mâinile lor, s-a baricadat în camera din faţă reuşind să interpună uşa între ea şi agresori. Acesta se pare că a fost ultimul act de “lămurire” că ea nu mai este dorită acolo şi cu tristeţe se gândea la primul pas care urma să-l facă la părăsirea casei părinteşti, lucru despre care în acest moment habar n-are cum va fi, şi ce se va mai întâmpla cu ea. Într-un târziu, aude ciocănituri în uşă, după care aude voci de bărbaţi. În prima fază s-a bucurat că cel puţin va putea plânge şi nu va fi auzită. Nu a trecut mult şi taică-său a început să-i bată la uşă, cerându-i să iasă afară. Elisabeta bănuia că “dincolo” se întâmplă ceva. Cu baticul şi-a şters lacrimile, dintr-o vază a luat ceva apă să-şi spele faţa şi a ieşit să vadă despre ce îi vorba.
Ieşind din cameră a simţit ceva deosebit, dar nu-şi dădea seama despre ce este vorba:
.
“Cu mila-i nesfârşită-i ceriul
Clipirii voastre-nduioşate
I-a dat cea mai curată rază
Din sfânta lui seninătate.” (O.GOGA)