La oprirea morii, lăcătuşii au ieşit afară, dar nu au mai vrut să intre în moară. Era de înţeles. Nu se întâmplă două minuni în acelaşi loc, în aceiaşi zi. Colegii care i-au înlocuit, s-au asigurat că moara are frâna pusă, după care au intrat în moară. Au început să dea jos resturile de blindaj. Dacă cu barele nici ei n-au avut probleme, în schimb segmenţii nu-i puteau desprinde de pe capetele morii. Stăteau atât de bine de parcă erau sudaţi. După epuizarea metodelor de lucru obişnuite, au pus mâna pe baros şi pe o daltă cu coadă şi au început desprinderea segmentelor. În jurul orei două din noapte, s-a auzit un urlet înfiorător. O ţandură de oţel desprinsă din capul dălţii i-a perforat ochiul lui Mircea. Maşina de intervenţie l-a dus la policlinică. Era noapte şi acolo. Oamenii dormeau şi ei chiar dacă era de gardă şi ca ori ce om trezit din somn, nici medicul nu vedea mai bine. După ce a spus că ţandura a fost scoasă, ia pus un pansament şi l-a trimis la lucru. Dimineaţa, medicul oftamolog l-a suit în AVIASAN (avionul sanitar) şi trimis la Cluj. La ora 8, Mircea era mai sărac cu un ochi. Dacă până acum s-a descurcat rău în viaţă cu doi ochi, ce-i va rezerva viaţa cu un singur ochi. Prima “palmă” dată de viaţă a fost că l-a părăsit logodnica si acum după mult timp vă pot spune că nu l-a dorit nici-o fată de soţ, cu un singur ochi, dar câte i-a pătimit sufletul, numai el ştie. “Leacuri la inimă nu-s”. A fost una din întâmplările care m-au marcat şi pe mine, dar a rămas uimirea acestui fapt cum unii “prin binele” făcut de ei nenorocesc o lume întreagă”. Schimbarea fluxului tehnologic a schimbat toţi oamenii din flotaţie, a distrus un lucru bun şi a deschis calea nenorocirilor pentru alţii.
Elisabeta credea că ultimele vorbe spuse de Paul, ori parcă întreaga povestea o ştia din altă parte. Dar şi-a amintit-o pe aceasta, deoarece era singura poveste, ori poate singurele cuvinte din partea lui Paul, care nu-i erau adresate ei, erau unicele sale cuvinte în care nu s-a simţit “obligat” să-şi curteze cumnata.
După reaudierea acestei groaznice poveşti, Elisabeta pentru a-şi reordona gândurile şi de cumva o să reuşească, să beneficieze de faptul că era în Băiuţ pentru a-şi “reîncărca bateriile”. Uşor, uşor, gândurile-i fugeau încet spre trecuta-i tinereţe, cu necazurile şi bucuriile ei, ca a oricăruia om de fapt.
Cu puţin timp înainte de moartea mamei sale, Elisabeta era considerată FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI, şi după numai câteva luni… din aceasta a devenit:

“Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,
Ca preotul altariul, ca spaima un azil;
Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,
Ca visul pe-un copil”
Versuri scrise de Eminescu, cu toate că în acel moment mai bine i se potriveau, alte versuri mult mai triste, ale lui St.O.Iosif:

“La ce amarul deznădejdei multe,
Zădărnicia unor lacrimi smulte,
Biet suflet gată să-şi pornească zborul?
Alină-ţi plânsul, potoleşte-ţi dorul
Şi-ntoarce-te spre Atotoateştiutorul;
El singur numai poate să te-asculte”.

La acestea şi la altele medita Elisabeta. Confirmarea FRUMUSEŢII BĂIUŢULUI, naşte şi rivalităţi care cu greu se înăbuşă, de cumva se întâmplă aşa ceva. Cu Maria, cealaltă fată “rivală” n-a avut niciodată probleme.