Dacă Ana se ştia liniştită pe lângă taică-său, dacă viitoarea nevastă mai avea încă nevoie de-a fi curtată, nu exista altcineva în capul căreia să cadă toate nereuşitele, să se spargă toate oalele, numai Elisabeta.
Şi cum pretenţiosul Maier a “probat” nici mai mult nici mai puţin decât zece femei, vă puteţi imagina că viaţa Elisabetei s-a transformat în calvar. Ana profitând de lipsa de control a lui Maier şi cu ajutorul unei candidate la căsnicia lui taică-său, a profitat şi s-a căsătorit cu un preparator pe nume Paul, băiat frumos de altfel, lăudăros de numai… şi cam… puturos. A fost şi el unul dintre curtezanii surorii sale Elisabeta, dar ea, Elisabeta văzând cam ce fel de persoană este, nu i-a mai acordat nici o atenţie, lucru umilitor pentru Paul, care se dorea tot timpul în centrul atenţiei şi toată lumea avea obligaţia să-i “soarbă” vorbele din gură, lucru ce-o scotea din sărite pe Elisabeta numai la gândul inepţiilor ce le debita.
Ca să nu fie urâcioasă, Elisabeta şi-a adus aminte că Paul i-a povestit odată o întâmplare, care de această dată, nu era o poveste clasică, specifică de flirt, cum frecvent obişnuia Paul cu orice persoană feminină, nu era o obligaţie de curtare a cumnatei era o poveste de viaţă din uzina lui de preparare. Poate că nici Elisabeta nu ar fi fost atât de împotriva lui Paul dacă vorba unuia “ar fi câştigat-o pe merit”. Dar “frumosul” Paul şi-a făcut loc cu pumnii înspre Ana, bătându-i pe principalii pretendenţi la mâna Anei.
Elisabeta se gândea că ar fi poate mai interesant să-l lase pe Paul să-şi povestească întâmplarea decât să vorbească numai despre „frumosul” de el. Povestea ce i-a spus-o Paul, poate că numai atunci să fi avut ea chef, sau politeţea să-l asculte, acel atunci era pe vremea când Elisabeta măritată fiind, avea o fetiţă, s-a reîntors într-o vară să “facă” câteva zile în Băiuţ, satul copilăriei sale. Paul începu:
“Poate nu ţ-aş spune această poveste, tristă de altfel, dacă nu l-aş întâlnii zilnic, dimineaţă de dimineaţă. Făcea acest lucru poate, doar “să mai ia o gură de aer” sau poate că inima frumosului morar, care-l trezea uneori de dimineaţă, foarte de dimineaţă, încercând probabil şi el să-i tragă”chiulul Doamnei Moarte. Ne salutăm de fiecare dată, dar îmi şi aminteşte de întâmplările mai puţin plăcute, oarecum mai aparte, petrecute pe timpuri la moara frumosului morar de altă dată, care astăzi, fie vară sau iarnă, veşnic îl vezi cu mănuşi, probabil că ele îi ascund nu numai tremuratul mâinilor ci şi petele lăsate de reactivi în lungul anilor.
Şi poate nici acest lucru nu mar fi determinat să ţi povestesc acele întâmplări, dacă n-ar exista unii oameni care convinşi fiind că fac bine aduc, atâta rău şi lacrimi semenilor, încât nu ar fi capabili să facă acest lucru duşmanii, cu voia, de asemenea performanţe. De atunci, de când s-au întâmplat lucrurile, pe care doresc să ţi le spun, au trecut mulţi ani, după alţi ani de necazuri şi lipsuri de toate nuanţele, când am ajuns în acea fază de construcţie a socialismului, în care, aveam şi noi ceva, aveam unele rezultate în economie şi construcţii palpabile, frumoase şi tot odată cu adevărat mobilizatoare. În urma acestor frumoase realizări, flotaţia noastră a luat locul I pe ramură şi ţară. Nimeni atunci, nu-şi putea imagina ce înseamnă acest lucru. Bine înţeles că nici noi nu ştiam înainte, ce se va întâmpla după acel titlu meritoriu. Luarea acestui loc fruntaş ne-a adus, în afară de salarii bune, condiţii excelente de lucru, locuri de vis (la fiecare loc de muncă s-au pus covoare naturale) şi cel mai plăcut lucru, maşinile O.J.T.-ului parcau în curtea flotaţiei. Fiecare salariat avea dreptul la trei excursii, indiferent de traseu, de lungimea lui.