Dacă frământările noastre zilnice ne-ar permite câte un mic respiro, dacă pretenţiozitatea propriei noastre persoane ar fi mai puţin orgolioasă şi în preocupările ce ne macină continuu să avem ochi şi pentru alte probleme, nu numai acelea care ne privesc doar pe noi, poate atunci ne-am gândi din când în când şi la alţi oameni, care chiar dacă par mai puţin importanţi decât orgoliile noastre, şi chiar dacă ei sunt uitaţi de semenii lor, nu sunt cu nimic mai puţin interesanţi ca alţii, din alte colţuri de ţară, numai pentru atâta lucru că s-au născut în acest umil sătuc. Lucrul acesta este la fel de adevărat, ca şi acela “că nu ne putem naşte nicăieri altundeva de cât în localitatea natală.” Şi dacă s-au născut în acest sat, care pentru locuitorii săi, ar putea fi chiar acela despre care se spune:
Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
iată viu în cale,
Şi cobor la vale…”ori n-o să facă acest lucru, deoarece o persoană venită din “exteriorul” satului va avea întotdeauna o întrebare căreia în veci nu-i va afla un răspuns, întrebare care de altfel este pusă doar de acei care nu cunosc pe locuitorii acestui sat. Este o întrebare ce uneori îi derutează şi pe băştinaşi locului, mai ales atunci când problemele ce se ivesc îi copleşesc. Când nu pot răspunde de ce nu lasă totul şi să plece altundeva, ori unde dacă “acolo” pot face ceva mai mult decât aici. Aici îi macină întrebarea:”cine pe cine a adoptat. Satul pe oamenii aceştia, sau oamenii pe sat” Desigur că nicăieri, răspunsurile durerilor oamenilor, nu sunt agăţate ca le bazar să le poţi lua din cui şi ţi-ai rezolvat durerea ce te-a frământat atât .Ori neexistând această posibilitate şi-au declinat şi această problemă cu apartenenţa. Satul frumos sau nu, sărac era, şi nu prea le “aloca” localnicilor multe variante de trai. Sătenii puteau “alege”: lucrul în mină şi mai rar tăiatul pădurilor.