În această atmosferă, de tinereţe, de bunăvoinţă şi sinceritate, de muncă neostoită, viaţa familiară a lui Maier şi a Elisabetei, se scurgea neobservată în acel torent de muncă şi de preocupări multiple, reclamate de “oamenii din Vale”, de mineri, care erau nişte entuziaşti sinceri ce-şi ofereau prietenia necondiţionat, fiind capabil de orice sacrificiu în favoarea celor cărora le acordau prietenia lor şi sufletul lor. Acesta era cadrul în care se desfăşura şi viaţa familiară a cuplului Maier şi în această nesperat de frumoasă prietenie şi tovărăşie în orice fel de muncă, timpul parcă zbura atât erau de preocupaţi şi incluşi în toate problemele, încât, pe neobservate, Elisabeta, doamna Maier i-a dăruit două fetiţe, pe Ana şi Elisabeta, care creşteau pe văzând cu ochii, cum creştea şi reputaţia lui Maier. Ce era poate cel mai interesant pentru el, pentru Maier, că a început a început deja “să scoată” primele generaţii de tâmplari, aici în Petroşani. Bucurându-se de această atmosferă prietenoasă care s-a format în jurul familiei sale, de înţelegere şi bunăstare, trecând peste vârsta critică, considerată de medicii de atunci în creşterea copiilor, lui Maier îi era tot mai dor de locurile de unde a plecat, de Băiuţ, unde îl aştepta atâta muncă şi atâţia prieteni şi prietenii, oameni care în aceşti ani l-au însoţit în gândul şi faptele lor, şi aici în Petroşani. Într-o bună zi Maier i-a spus Elisabetei să se pregătească de întoarcere. Să fi fost prin anii “27 când şi-au făcut reapariţia în Băiuţ cu mare bucurie. Erau fericiţi din toate punctele de vedere. Aveau copiii, îşi vor revedea prietenii, aveau şi bani să-şi termine casa. Ce nu ştia Maier atunci, era că întotdeauna va avea un gând, niciodată ostoit, după prietenii şi prieteniile ce le-a părăsit din Petroşani. Era vorba despre acei oameni, care au ştiut cum să-i integreze în marea lor familie, să-i ajute în greutăţile ce le-au avut, prieteni pe care nici nu mai ştia dacă va mai avea ocazia vreodată să-i vadă..
Maier şi-a reluat munca lui obişnuită în acest sat, ce vieţuieşte la gura minei Brainer ori Văratic. Cu toate comenzile ce au rămas în urmă, “printre picături” se străduia să-şi termine casa începută înainte de “croazera de Petroşani” cum îl tachinau uneori prietenii. În perioada imediat după ce soţia ia născut cele două fetiţe, Maier cu toate că nu şi-a trădat meseria, în privinţa educaţiei fetelor era mai atent, mai pe fază, deja avea o preocupare continuă pentru cele două fiinţe atât de dorite, raportat la cealaltă perioadă, când a avut ceilalţi copii şi când creşterea şi educarea acestora era treaba exclusivă a Elisabetei. Nu şi-a uitat nici religia, mai ales că în Petroşani bisericile erau mult mai multe raportat la de unica biserică din Băiuţ, facilitate de care a profitat şi el bucurându-se de participarea la fiecare dintre slujbele.
Maier fiul unui fost colonist german, chemat aici la solicitarea patronilor din acele timpuri, era căsătorit cu doamna Maier, Elisabeta, băştinaşă din satul acesta care la vârsta adolescenţei a fost la rândul ei, o FRUMUSEŢE a Băiuţului, femeie care a ştiut “să-l pună pe jar” pe domnul Maier.
Pe cât era de milităros Maier, pe atât era Elisabeta de blajină, de înţelegătoare, de răbdătoare. Viaţa familiei Maier era viaţa obişnuită a oamenilor de pe acele meleaguri, în acele timpuri, când soţia se adresa soţului cu “dumneata” iar rolul social al femeii se “reducea” (ca variaţie nu ca volum) doar la creşterea şi îngrijirea copiilor şi a locuinţei, la gospodărirea averii, dacă aveau, animale sau păsări de crescut. Faptul că Maier era unicul meşter de mobilă din ţinut, presupunea că-i intrau în casă şi mulţi oameni avuţi, patroni, oameni cu puteri de decizie, cu toate acestea, chiar dacă în casa ei se puneau la cale afaceri care uneori, e normal, priveau şi propria ei familie, averea ei, sau cum a fost acea plecarea în Petroşani, ea ca şi gazdă, ca femeie, avea obligaţia ca soţul său şi partenerii de afaceri să fie serviţi “cum trebuie” în timpul în care se reglau afaceri.