Cu ascuţitul său spirit de observaţie, a constatat că unul din defectele petroşenenilor era lipsa de a nu-şi preţui timpul liber. De aici a plecat ideea care spera să o realizeze, dar pe ascuns, lucru acum foarte greu de realizat cu atâţia “în picioarele lui”.
Chemat fiind la o zi de naştere sau onomastică, Maier a făcut cadou primul său şah realizat în Vale. Şahul acesta, artistic realizat, era aşa de frumos că-ţi mergea la inimă. Maier când a văzut cu câtă grijă şi dragoste desface omul şahul şi-l mângâie, şi preţuieşte realizarea… cu toate că habar nu avea de jocul de şah, a fost deosebit de fericit. E adevărat Maier s-a întrecut pe el, dacă putem zice aşa, toate piesele erau reale operei de artă. N-a folosit vopsea pentru disocierea pieselor, ci a folosit esenţe de lemn diferit realizând finisarea în două nuanţe. Ce să vă mai povestesc dacă omul iubea ceva… şi nici nu ştia la ce este bun. Dar musafirii ceilalţi încă s-au văzut “ eclipsaţi” de cadoul lui Maier dar le-a stârnit invidia faţa de fericitului posesor al şahului. Şi cum nici ei nu erau “născuţi” astăzi, făceau cum făceau, că săptămânal unul avea “ ziua” şi-l aştepta pe Maier cu mare nerăbdare să-i dea… şahul. Maier s-a” prins” de ploaia aceasta de “zile de sărbătoare” şi cu multă râvna şi bucurie căuta să le facă această plăcere. În puţinul lui timp liber a reuşit să înveţe pe câţiva şi jocul de şah, şi de acum să te ţii, toată lumea, toată ziua, jucau şah. E adevărat că nu erau maeştri, dar reuşeau alternativ să-şi “ia berile” unul de la altul. În final dând naştere adevăratelor “campionate” ale Văii, lucruri ce l-a pus pe Maier pe jar cu “ producţia” de şahuri. După ce a simţit un mic respiro în producerea şahurilor, când deja campionatele au devenit activităţi serioase şi respectate, nu numai în beri. Acum Maier le “cocea” o altă surpriză şi tot pe ascuns.
S-a apucat într-o buna zi să le facă ”mingi” şi cugle (kugli-popice) care într-un moment sărbătoresc le-a predat preşedintelui de sindicat. Această a doua surpriză i-a emoţionat pe toţi. Acum erau siguri că şi Maier ţine la ei. După ce i-au mulţumit în mod deosebit, căutau unde să amplaseze popicăria. Mulţumirile aduse, cât şi faptul că pe loc s-a dezbătut locul amplasării cuglăriei, i-a adus o satisfacţie deosebită lui Maier, care putea rivaliza cu aceste versuri:

“Omule, ce-n tine porţi
abisul uman şi culmile omeniei
al tău lăuntru fiind nu negură şi stâncă
ci inimă”
(Karol Josef Wojtyla – Papa Ioan Paul al II – lea)

şi atât de bine se simţea Maier între aceşti oameni, cu toate că el ştia câte le mai trebue la acestora până vor avea o popicărie. Era vorba de bani, de muncă, de timp, dar mai ales aici, ca şi la Băiuţ de altfel, problema era şi… terenul. Este posibil ca până acum, petroşănenii să nu fi avut asemenea gânduri. Acum dacă ai tot ce este necesar unei popicării, dar să n-ai popicărie, nu se făcea În plus minerii sunt oamenii cei mai nepotriviţi când este vorba… de aşteptat… şi mai ales şi câţiva ani. Nişte băieţi mai tineri, au început să i-a lucrul pe cont propriu. Au găsit ei un loc unde au considerat că ar fi posibilă realizarea cuglăriei. Au luat din curtea minei nişte bile manele, le-au fixat executând un dreptunghi, în care au început să care pământ, pentru realizarea pistei. Au netezit-o cu maiurile şi pe uscat şi pe umed. Apărea a improvizaţie, dar se putea juca popice. Un alt grup, de data aceasta de dugheri, au făcut un acoperiş provizoriu şi au mai făcut şi nişte bănci, astfel că această construcţie provizorie avea aproape toate cerinţele, pentru a se putea juca popice la un nivel acceptabil.