O altă problemă era dragostea cu care era el înconjurat de băiuţeni. Plecarea lui din această localitate ar fi fost considerată ca o trădare. Apoi casa care a început să şi-o construiască şi căruia i-a pus deja struţul, în toamnă ar fi putut intra în ea, ar fi fost şi ei la casa lor. Cu toate acestea, sau peste acestea, Maier şi-a convins soţia şi era pe punctul de plecare… numai că nu ştia unde, moment în care a primit o ofertă din Petroşani, ofertă deosebită, care prin valoarea ei, făcea ca regretele să nu fie chiar aşa de mari că-şi părăsesc prietenii, munca, satul. Cu sufletul strâns, cu un cufăraş cu scule, Elisabeta soţia lui c-o bocceluţă. Copiii nu aveau, şi-au “luat inima-n dinţi” şi-au plecat în VALE. În Băiuţ (încă n-au plecat şi fac deja comparaţii), în jurul lui Maier, acasă la Maier, în atelierul lui Maier era o animaţie continuă. Tot timpul se găsesc curioşi, prieteni, cum va fi oare acolo în Vale? Au ajuns la Petroşani, s-au instalat şi s-a şi apucat de lucru, şi cât era de lucru! Una din primele observaţii ale lui Maier, în “noua lui reşedinţă” era de domeniul necrezutului. Băiuţenii ţineau mai mult la propriile lor lucruri, erau mai conservatori, mai economici, îşi reparau lucrurile, şi le îngrijeau, le întreţineau, cu alte cuvinte le prelungeau viata. Nu se despărţeau uşor de ele, referindu-ne doar la mobilă. Aici în Petroşani oamenii se despărţeau mult mai uşor de ori ce. Ei nu erau aşa de ataşaţi de obiecte. Şi le înnoiau des, le plăcea schimbarea, noutatea. Se putea spune cert că într-un an, aici aproape toate lucrurile “ se primenesc” prin înlocuire. Această schimbare nu era numai pentru lucru valabilă, chiar şi oamenii, societatea, era schimbătoare în acelaşi ritm. Ritm impus, probabil, prin asimilarea ritmului muncii, care era tumultuos. Cu toate acestea Maier era convins că de nu s-ar câştiga “atâta”, nimeni nu şi-ar permite să arunce uneori lucruri aproape bune, sau care cu un efort minim ar putea redobândi calităţile cerute. Pe de altă parte, în acest loc, unde pe Maier îl zgândărea orgoliul, a constatat lipsa unor meşteri buni, care să poată efectua aceste reparaţii în timpul necesar întreţinerii, normale de altfel.
Imediat după ce s-au stabilit, Maier a devenit curiozitatea petroşenenilor. Cum au început “s-i iasă lucrurile din mână”, pleca şi “vestea” odată cu ele. Avea Maier în jurul său atâţia curioşi, că de multe ori trebuia să-i roage să se “tragă” să se poată lucra. Curiozitatea petroşenenilor era şi justificată. Ei nu au văzut “o fabrică” de nici-un fel şi acum să apară un om care făcea lucruri care ei ştiau că “ele se fac numai în fabrici”. Cu alte cuvinte, lucruri care ei nu le puteau procura numai din magazine, acum ele “se fabricau” sub ochi lor. Pe de altă parte, Maier făcea minunăţii în meseria lui, faţă de munca brută ce o prestau ei. La început îi scotea din sărite “moşmoneala” lui Maier, apoi realizând nobleţea lucrului, acceptau că se poate muncii şi aşa. În trei zile să realizezi numai “lucirea” unui blat de masă. Pe de o parte era descurajant, pe de alta îşi doreau şi ei “să fi ştiut asemenea meserie”. O altă “uimire” era nu numai complexitatea lucrului dar şi multiplele cunoştinţe şi bogatele faze şi procese de muncă ce le aborda în munca lui Maier, ceea ce-i făcea invidioşi pe el care “a ştiut să-şi aleagă o meserie”. Dacă în Băiuţ îi era foarte greu să-şi găsească câte un ucenic, aici nu le ţinea minte numele acelora care-şi doreau să-i înveţe meserie. Ce s-o mai lungim, în două luni erau aşa de bine integraţi în Petroşani de parcă erau oameni ai locului. Se simţeau bine, se simţeau minunat! Aveau de lucru, aveau şi bani şi ce era mai de luat în considerare, oamenii de aici îi preţuiau ca “pe ai lor” nu ca pe “nişte aduşi de ape”. Acuma într-adevăr Maier nu-şi bănuia că a venit la “Cărbunari”. Acestor dovezi de preţuire din parte petroşănenilor, Maier omul care şi-a desăvârşit meseria în Germania, a considerat că într-un fel sau altul trebuie să-i asigure şi el de prietenia sa.