Omul nu poate trăi singur, e împotriva firii, şi noi ăştialalţi nu vom putea fi absolviţi de păcate, dacă n-am avut tăria şi tenacitatea să-i “tragem” lângă noi pe acei care într-un moment sau altul al vieţii lor fiind debusolaţi ori încă ne având suficientă forţă, să poată ajunge, unde noi deja am ajuns. Fericirea personală nu există. Termenul nu-i omologat. Atunci cum pot unii care n-au făcut ce ia ce mai sus scrie, să se creadă fericiţi? Poate sunt fericiţi în egoismul lor, în sadismul lor sau în orice altceva, numai în fericirea pământeană, nu! Raiul n-a fost şi nu este o închipuire. Când toată lumea va avea împlinite necesităţile primare şi cele spirituale vom fi sau chiar am fost admişi în RAI. De aceea trebuie să ne ferim de egoism, de invidie. Toţi cei care au “văzut “în RAI o rezervaţie îngrădită de îngeri, care ar putea fi deasupra noastră, fixată pe CER, vor fi contrariaţi când îşi vor da seama, că de fapt RAIUL este în NOI, şi cu noi, dacă vom ajunge să fim cu mai sus stă scris şi vom fi conştienţi dacă am fost ADMIŞI şi că RAIUL există arătându-ne pe noi toţi locatari lui. Asta ne e menirea. Totuşi din câte se vede ori ce opţiune este la latitudinea noastră, toate depind doar de noi. Şi de nu sânte-ţi convinşi, imaginaţi-vă că de fapt ce a fost trăit pe pământ a fost chiar RAIUL. De nu sânte-ţi convinşi încercaţi să vă aduceţi aminte câte plăceri v-aţi făcut. Au fost…multe? Posibil să fi fost doar acelea pentru tine. Cred că de această dată n-a fost nici-o greşeală”.
Elisabeta, în aşteptarea “celui ce nu vine”, a somnului, căuta să găsească în “ subtitlul mesaj” lăsat de Iosif în acea seară, “ capătul” prieteniei ei cu Iosif din această peroraţie. Toropită de somn încă nu-şi dădea seama dacă această incursiune în sufletul oamenilor era un mesaj adresat ei, ori el, om diplomat şi cult a făcut cu puţin timp înainte, o “mică “ evaluare a modului cum sânt vectorii acestei relaţii şi cum va evolua ea în apropiatul viitor ce se pare că-i cam departe de Rai. Oricum a analizat-o Elisabeta, se pare că Iosif a fost conştient de ce tip de relaţie poate obţine prin curtarea ei. Cert este că de Iosif te îndrăgosteşti mai tare după ce îl pierzi. Elisabetei îi mai rămânea, dacă nu cumva va reveni la Iosif, timpul, care este medicamentul tuturor durerilor şi cicatrizează împreună cu suferindul, orice rană.

Iosif despărţindu-se de Elisabeta şi-a dat seama că a făcut o mare prostie forţând lucrurile. Cum poţi să-i pretinzi unei fete de 17 ani să judece ca tine care te apropii de 30. Acum tremura sufletul în el. Cât timp va rezista să n-o vadă ştiind cât-ui de dragă. Îl va ajuta Bunul .Dumnezeu să fie a lui. Şi cum şi-o dorea să o strângă în braţe, s-o mângâie. Ar fi fost capabil “ s-o pună în ramă”, dar ştiindu-se mai în vârstă el considera că Elisabeta se aştepta la mai multe din partea lui, nu numai la lucruri foarte serioase şi pilde. Poate că uneori s-a întrecut pe el cu atâtea “lectorate”. El şi-a făcut-o singur. Dar cum să procedeze altfel, când vezi că şi părinţii ei vin să te asculte ce spui. În acest caz poţi să debitezi imbecilităţi? Nimeni nu ştie exact cum era sau cum este bine să procedezi în dragoste. Pentru Iosif era un mare chin să stea în preajma ei, dar era un supliciu să stea departe de ea. Se ruga la Dumnezeu să facă cât de repede “minunea” să poată fi iar împreună deoarece:
“Am plâns şi eu în versuri pesimiste
Amorul meu dintâi, ca om
Şi poate că aş fi sporit c-un ton
Biblioteca sufletelor triste” (G. Topârceanu)

şi piperându-şi gândurile cu aceste versuri, Iosif se îndrepta spre casă cu inima nespus de grea şi fără nici o speranţă.