Parcă, într-adevăr acest om inteligent, ce avea cunoştinţe deosebite, când îşi deschidea gura, preda cursuri nu povestea. Odată, gândind cu răutate, Elisabeta se vedea măritată cu Iosif şi-şi continua “cursul învăţăturii” cu toate că era deja bătrână, Iosif o tot “învăţa”. Parcă nu i-a plăcut această ipostază. De atunci Elisabeta a încetat să-l asculte cu “gura căscată”. Îşi găsea ea un prilej sau altul să nu participe la “seminarii”. A trecut o oarecare vreme de la întâmplările de mai sus şi într-o seară, Iosif a făcut un fel de expunere, interesant de altfel, doar că nu era numai ei doi în casă, mai era şi soră-sa, care nici în ruptul capului n-a vrut să se mişte de lângă el, până nu şi-a terminat peroraţia. Cu toată atenţia cu care îl asculta soră-sa, Elisabeta bulversată de refuzurile ei, nu era sigură că “a prins” sensul peroraţiei din acea seară. De început Iosif a spus cam aşa:
“Se pare că omului, în viaţa trăită de el, în fiecare decadă a vârstei i se schimbă atât necesităţile cât şi dorinţele specifice acelor perioade. Într-o oarecare decadă primează sete de iubire care-i seducătoare, copleşitoare chiar, pentru omul ajuns în acea decadă. În altele, omul este atât de marcat şi de sedus de carieră şi de evoluţia lui în societate, de statutul lui în acea societate încât uită de toate celelalte sau ce altceva îşi dorea la nebunie. Toate acum sunt neinteresante, inutile. Mulţumit sau nu, de modul cum merg lucrurile şi“evoluţia” în societate constataţi cu stupoare că, de fapt în afară de necesităţile primare ale omului, vitale de altfel, mai are nevoie acest om şi de altceva. Acest ALTCEVA care într-adevăr este o necesitate spirituală care îţi permite o oarecare detaşare “încă de acei” care se zbat “la porţile materiale ale lumii”. Această detaşare care de fapt însemnează şi o primă ruptură (dispreţul superiorului în gândirea ideatică faţă de gândirea materială) faţă de comunitate, faţă de ceilalţi muritori, înţelegând aici ori ce poate chiar şi familia. Detaşare faţă de toţi acei care încă-şi mai doresc înavuţirea, sau care mai au pofte de ciozvârte, sau cine ştie ce alte pofte cărora să li-se dăruie, ca să nu spunem că încă trăiesc în păcat. Detaşarea aceasta cu “separaţiile” de păcat, este nocivă pentru ori ce individ, chiar dacă observăm că acesta începe o pregătire înspre pocăinţă. Periculozitatea gestului său constă în ruperea de colectiv, de societate, cu toate că societatea nu-l respinge. În momentul în care devine “detaşat” participarea sa la treburile obştii nu-l mai “mobilizează”: Ceea ce era ardent altă dată, acum ne lasă indiferenţi. Nici măcar nu ne mai propunem să ieşim din casă, nu ne “mai băgăm nasul” nicăieri, devenind pasivi, ajungând la o stare de automulţumire pe care poate fi numită “ începutul sfârşitului” psihic al individului. Societatea pierde de regulă prin această formă de manifestare oameni deosebiţi ca pregătire şi inteligenţă. Dar chiar dacă nu ar fi valoroşi aceşti oameni, dacă ar fi doar oameni obişnuiţi si aceasta ar fi mare o mare pierdere dacă unii oameni se radiază singuri din societate. Acest lucru evidenţiază incapacitatea noastră, a celorlalţi membrii ai societăţi, a societăţii în ansamblul ei, de-aşi menţine componenţii activi în activitate, de-ai păstra ca membrii ai săi, cu trăirile lor şi realizări după a lor competenţă. Putem să-i recuperăm pe aceşti autoexilaţi numai dacă le atribuim sentimentul utilităţii. “Arta traiului nostru nu sancţionează pe nimeni pentru pierderile umane psihic sau prin autoînsingurare. Aceste pierderi ne evidenţiază incapacitatea noastră, a societăţii noastre de creiere şi asanare a unei societăţi sănătoase, mai ales acum când este în creşte numărul de persoane cu un handicap psihic. Nimănui n-o să-i poţi impune readucerea unui om, care se află la vârsta senectuţii sau a unui însingurat psihic în colectivul de oameni, în societate. În momentul acesta se amorsează diferenţa netă între altruism şi egoism. Oricât îmi va fi mie de bine, dacă n-o să reuşesc să-l atrag şi pe el, pe însingurat, în colectivitate, niciodată n-o să-i pot spune că-mi este bine fiindcă altuia îi este rău.