(18 martie 2000)

Ce se vede acum în oraşe nu-i un imbold prea mare pentru un copil, pentru un tânăr, aşa că n-am fost tare uimit când ţică al meu într-o zi mi-a răsuflat.
– Tată de ce nu suntem noi ţărani?
– De ce vrei tu să fim ţărani?
– Tată, am avea şi noi un câine, nu ne-ar bate la cap „vecinul” de sus, am ţine animale. Dar numai aerul curat fără plumb nu ţi-e suficient.
– Ba. Suficiente-s toate. De fapt şi una singură ca să poţi iubi pământul care te hrăneşte. Dar vreau să-ţi spun că noi an fost ţărani. Nu tu, părinţii mei.
– Cum? Şi de ce nu mai eşti?
– Povestea-i cam lungă şi dureroasă şi-o să stricăm frumuseţea acestei zile povestind-o.
– Spune, nu mă supăr.
– Văd că după tine musai o zi să fi ţăran.
– Dacă se poate.
Nu se poate dragul tatii. Sora mea mai mare, şi bineînţeles că şi mama, mi-au spus odată o poveste, care poate aş fi uitat-o dacă unii, măcar acum şi-ar vedea de rosturile lor. Era demult. Am fost ocupaţi proaspăt când părinţii mei erau ţărani şi trăiau din roadele pământului cel aveau, mai aveau şi o văcuţă, un purcel, ca ori ce om din satele noastre. Era greu de circulat dintr-un sat în altul. Era nevoie de”azvais” de la comenduire. Într-un sat vecin, părinţii mei aveau fraţi şi unul dintre nepoţi se căsătorea. Au trebuit să fie prezenţi la nuntă. S-au dus rugând o vecină să aibă grijă de noi că eram tare mărunţei. Toate au decurs bine pentru acele vremuri. Şi după ce părinţii mei s-au întors, vecina a şoptit ceva cu tata şi mama. Mai târziu am aflat că vecinul nostru Ianoş a fost în seara precedentă şi ne-a salutat cu:„Sara bună unguri1” . Văzând că tata nu era acasă, s-a scuzat şi a plecat. Tata nici nu s-a dezbrăcat şi a plecat la Ianoş, de la care a venit târziu şi tare supărat. Mama l-a descusut şi am aflat de „gluma lui Ianoş”. El i-a spus tatii că dacă nu-şi procură intr-o săptămână „certificat de român” autorităţile de atunci îl vor considera ungur şi-l vor trimite pe front. Tata i-a mulţumit pentru acea informaţie, dar când a aflat că „certificatul” costă 3000 de pengo, a crezut că moare. Şi-a vândut boulenii şi ce-a mai avut şi şi-a „scos” certificatul. N-a durat o săptămână şi toţi acei care n-au dobândit certificatul au fost mobilizaţi. Puţini s-au întors. Apoi a venit şi peste ei războiul, foametea şi tot ce a avut ţăranul de tata şi ţăranca de mama, au vândut să umple cele şase guri care le aveau, copiii lor. După ce şi-au vândut şi pământul pe nimic, s-au „tras la oraş”. Dacă tu vei fi cândva ţăran, să-ţi ajute Dumnezeu să ai mai mult noroc de pământul tău şi iosagul tău.