Nostalgia sau “întoarcerea în durere” cum este tradus cuvântul din limba greacă, ne prilejeşte adeseori un neostoit dor faţă de cineva sau ceva care nu mai este, sau nu mai este cum se ştia că a fost în alte timpuri. Nu-i mai puţin adevărat că această “întoarcere în durere” se manifestă de regulă persoanelor trecute de prima tinereţe, persoane a căror “imagini vizuale” de acum nu mai concordă cu ceia ce era pentru ei normalul de altădată, dar tot aşa de adevărat este că sunt lucruri care-s mai puţin trainice în timp, ca viaţa unui sportiv, a unei echipe, a unui club, a fostei şcoli. Toate aduc nostalgia în suflete. În ultimi zece ani nu cred că este vreun om în această ţară să nu fi regretat ceva. Ziarele anunţau retragerea din campionatul diviziei C de fotbal a echipei Phonix Baia Mare. Această echipă şi-a făcut reparaţiile la stadion (după un şantier de vreo 15 ani) şi se părea că totul va fi bine. A fost… că s-a autodesfiinţat. Poate vă mai aduceţi aminte că am avut un teren şi o echipă Constructorul, şi altele care au dispărut. Echipa Phonix a fost o echipă de palmares, a câştigat Divizia B în 1935. În cartea regretatului Mihai Ionescu, după numărul de puncte realizate în toate timpurile în campionatul României, se clasează pe locul 43. Din această echipă “se trage” şi F.C.-ul cu care a fuzionat. Atunci se numea Minaur, fosta Tricolor Baia Mare-1948. De acelaşi tratament au avut parte şi alte echipe din această parte de ţară. S-au salvat fosta echipă Explorări( acum U-BRD), Minaur şi am putea spune că gimnastica şi înotul merg constant cu puţinul ce li se oferă. Sigur că este un lucru îngrijorător şi păgubos ca o echipă care are bază materială( şi ce greu este s-o obţii) să dispară. Au mai dispărut fanfarele Săsarului şi ale altor unităţi economice, probabil că n-au partituri să cânte pe coardele sensibile ale guvernanţilor. Dar la toate aceste reculuri o mare vină avem fiecare. Nu se mai cotizează(ori cât de puţin) nici la fanfare, nici la fotbal şi cel mai mare lucru care ni-se poate imputa este că pe stadioane nu se pot duce copiii şcolari datorită faptului că în loc să vadă un spectacol, ei sunt”presaţi” auditiv de cuvintele obscene, de trivialităţi care le scuipă aşa zişi suporteri care, albaştrii de ţuică, şi-au găsit un loc unde au “imunitate”şi pot spune tot ce le concepe nivelul intelectual saturat de alcool. Până nu ne vom putea duce puştii la meci, spectacolul nu are viaţă. Se va putea oare? 26 III 2001