In pauza, statia de radioficare, a scolii, ne dadea muzica si stiri. La “preferinte muzicale” pe care le aveam pe atunci, era la moda doamna Darvai. Ascultam o piesa indragita “Pintea”. La “buletinul de stiri” se anunta “lansarea primului sputnik rusesc”. In jumatatea de ora cat dura pauza, ne innobilam cu aceste stiri grozave. Ne vedeam “alti oameni”, nu acei care zgandaresc fierul cu pila, ci unii dintre “cei care vor contribui la cucerirea cosmosului”. “Bucuria noastra” cea mare s-a cam dus cand unul dintre colegii nostri veni sa ne anunte ca tovarasul maistru ne cheama in atelier. Trecuse deja o ora si, pur si simplu, uitasem de noi. Cu coada intre picioare ne apropiam de usa atelierului. Maistrul s-a postat dupa usa si tot sarea in sus ca sa ne poata atinge cu cate o palma. Erau unii pe care-i ajungea, dar la majoritatea dintre noi, numai ne facea vant. Avea numai un metru 55, iar noi – “vlajgani”! Ne-am ocupat locurile la bancurile de lucru si din nou am luat pozitia de “incalzire” si apoi ne-am apucat de raspalit, ca de pilire nu putea fi vorba. Cu sublerul constat ca m-am apropiat de dimensiunile specificate. Verific si eu unghiurile, bune si ele. Obtinusem patratul. Iau piesa, o pun pe caiet si-i fac conturul. O rotesc cu 90° si am certitudinea ca piesa este buna si unghiurile de asemenea. Ma duc la tovarasul maistru. Dansul avea trei perechi de ochelari: o pereche ce o purta tot timpul si inca doua cu distante focale diferite, pe masa. Cand avea de verificat ceva, se precipita, schimba ochelarii unul dupa altul, executa aceasta operatie de doua trei ori pana se hotara pentru o anumita pereche si apoi, cu mare greutate, ne dadea o decizie!
Omul cunostea psihologia elevului, “nu-i vindeai lui castraveti!”, dar mult mai tarziu am aflat ca datorita nemiloaselor tratamente care I s-au aplicat, el dobandise un defect de vedere. Nu vedea bine nici cu ochelarii!
– Mai, Ursule, mai ia tu putin din coltul asta!
– Dar… am vrut sa-i replic. Mi-am dat insa seama ca nu se cuvenea sa-i intorc vorba. Iau piesa, si ma duc la loc, o verific inca o data. Era buna! Dupa dimensiunile cerute! Dar daca maistrul a zis sa mai pilesc, eu o sa pilesc! Mi-a mai spus ca putin, deci nu o sa iau nici un mm, ci mai putin. Bine zic, o sa iau, nu-i un capat de tara. Iau eu cam cat gandesc ca este bine si ma prezint din nou la control. Cand m-a vazut, a luat piesa, s-a uitat la ea si-mi spuse:
– Mai ia putin si din coltul asta! Ma uit la piesa, ma uit la el, imi indicase acelasi colt din care mai pilisem. Deja se vedea ca unghiul nu era de 90°. Daca mai luam se “ducea dracului” piesa. Daca nu iau, voi fii catalogat drept nestiutor, recalcitrant. “Iau!” si ma uit cum imi distrug piesa. Fara nici un chef ma prezint din nou la control.
– Ai stricat-o, Ursule. Iti dau nota patru. Deja, cu toate dioptriile lui, a vazut si el ca piesa nu mai corespundea dimensiunilor. Asa era… Mi-a pus nota si necazul meu nu mai conta. Mi-a cerut piesa si, la terminarea orei a pus-o in geanta. Probabil ceva a obsevat, ori si-o fi adus si el aminte de ceva. A doua zi, mi-a dat sa-i execut un maner de frana la bicicleta. M-a incheiat cu 7. Ii executasem manerul perfect… Amandoi eram multumiti!
– Acu vad ca de pilit am pilit cu totii! zise lacatusul Lorincz si sala izbucni in ras.
– Dupa intamplarile bine relatate, reia vorba un profesor “actual” al scolii, as dori sa cunoasteti si unele evenimente din vremea raposatului, fapte care ne-au marcat pe multi. Nu cred sa fie prea deplasata aceasta poveste petrecuta atunci.
– Suntem la ora confesiunilor asa ca orice interventie e asteptata cu interes. Ne bucura ca ati luat microfonul… ca sa ne povestiti ce?
– Povestea unor elevi la terminarea scolii. Poveste ce se numeste:
Si ei au dat examen