Dar este sigur că pe un turist nu-l înteresează producţia băimăreană. Nu-l interesează, dar vede că în oraş există bunăstare, că cele şapte poduri ce traversează Râul Săsar, au fost reparate, că se lucrează foarte mult pe fluidizarea circulaţiei, că avem drumuri cu care nu ne este ruşine şi în general nu îngheţăm în staţiile de autobuze s-au firobuse deoarece fluiditatea circulaţiei rutiere şi graficele mijloacelor de transport, scurtează mult pauzele între două firobuse(autobuze). Ieftină este şi taximetria, dacă sunteţi doi cu un taximetru, transportul este mai ieftin în taxi decât cu autobuzul.
Cu toate că de cheltuit bani, omul o poate face şi acasă, marile molluri Kaufland, Jusik, Practiker, Billa, Metro, Elanco, Mercedes, Fiat, Ford şi altele pot să vă ofere ce nici n-aţi gândit, de la produse de informatică şi comunicare la ultimul mosor de aţă, sau mâncări de pe tot globul. Sincer să fim cred că nici un băimărean nu le cunoaşte în totalitatea lor.
Aşa este, dar adevărata bogăţie a băimărenilor nu sunt nici clădirile, nici imaşurile şi nici fabricile. Ei, băimărenii, oamenii acestui municipiu, greu încercat şi de istorie şi de muncile grele şi de tranziţia aceasta au ştiut să urască mai puţin, să se unească pentru aş duce greutatea traiului mai departe. Au ştiut a ierta pe acei care încă „îi rod” conştiinţele, au uitat că securitatea, pentru celelalte localităţile din ţară, îşi foloseau sediurile unde erau amlasate, aici îi găseai la Mina Săsar, la Ceanuraţia Săsar, în şcoli şi-n intreprinderi şi „dânşii” aveau drept de semnătură pe multe acte, chiar pe proiecte personale de terminarea unor şcoli. Ori ce obiectiv s-ar fi construit în Baia Mare, înainte de începerea construcţiei, s-au de-a primi finanţarea, era obligatorie înregistarea lui la securitate.
Oamenii municipiului meu au ştiut că ura nu clădeşte, de aceea îşi revarsă dragostea pentru ori ce om îi este oaspete. Pentru a ilustra acest lucru îmi permit să relatez o discuţie, perecută la un restaurant din Bucureşti, între doi înalţi funcţionari din Ministerul Agriculturii -pe atunci – şi un ardelean:
-„Domnule, spune unul, eu am făcut armata c-un maramureşan şi cum tot se povestea de bunătatea şi ospitalitatea lor, după armată, cu toate că nu am legat nu ştiu ce prietenie cu el, m-am decis că atunci când îmi voi lua maşina, să-i fac o vizită. Am ajuns la el la poartă, omul motroşea ceva prin curte.M-a văzut ne-am salutat, destul de rece, şi m-a poftit în casă. Fără a mă întreba ceva, a pus pe masă pălinca, slana, cărnaţi, ceapă, pâine. A turnat în pahare, ne-am urat toate cele şi ne-am apucat de festin(trebiue să vă spun că nu eram singur, eram cu soţia care a condus maşina la întoarcere). După ce am băut şi servit masa am trecut la de-ale noastre. Vreau să vă spun că m-am simţit ca la mine acasă. Bunăvoinţa cu care m-a tratat, moroşanul acela pe mine, pe care recunosc, l-am mai şicanat în armată. Ei bine, vă spun cu toată sinceritatea, ca om eu nu-mi permit să le ofer un asemenea tratament neamurilor mele. La plecare m-a întrebat dacă nu-mi trebuie ceva mere, avea un vin bun de el făcut: si aşa mi-a umplut şi portbagajul. N-am refuzat nimic fiind ferm convins că mi le vinde. Ne-am salutat şi când l-am întrebat cât mă costă, s-a utat la mine c-o privire pe care nu aş dori să i-o mai văd. Mie acum poate-mi zice ori cine ori ce despre ardeleni, ce am văzut şi petrecut eu cu el, mai târziu şi cu alţii oameni din Ardeal, nu-mi mai schimbă părerea în veci ”.
Este posibil ca acest om să fi exagerat, chiar dacă era el, cine era, dar acest lucru nu-l puteţi constata numai dacă vă decide-ţi să veniţi în Baia Mare şi atunci realizaţi şi esenţa versurilor cântate de Nicolae Sabău: „Cine vrea să mă cunoască să vină la mine-acasă”. Deci…oameni care s-au mai chinuit încă cinzeci de ani de la război, era lansarea cărţii “Lupte şi jertfe”, carte scrisă de fapt chiar de ei. Acum dintre aceştia lipseau mai bine de o sută. De atunci întrebarea aceasta a devenit chinuitoare pentru mine, ori de câte ori îndrăznesc s-o formulez. Ei dar fundul butoiului ne este din nou decopertat de doage pentru a ne servi fastuasei noastre intrări în:rime, iambi trahei şi poate punem şi de-o ceartă, că uneori ai 16,X.2003
Aerul încărcat de la şedinţa precedentă nu mi-a prea dat avânt spre o nouă reântâlnire şi dezbatere a Cenaclului Spinului. Cu toate cele ce au fost, mi-ar fi părut rău să nu mă întâlnesc cu acei oameni deosebiţi, pe care nu odată am avut ocazia să-I admir, mai ales în asemenea şedinţe. Am plecat de acasă ceva mai devreme, nu de alta dar mai nou cred că s-a ridicat gradul municipiului nostru, a devenit mai superior de când şi noi băimărenii, am optat pentru metoda clujană de-a scurma, evident că în centrul oraşului, doar n-om săpa pe dealuri. Aşa că, pornesc de acasă ceva mai devreme şi ajung în Centrul Vechi al Băii Mari, unde mă plimb cu gândul în Cluj, pe lângă calul lui Matei Corvin care de vre-o două sute de ani stă cu-un picior şi coada ridicată. După ce regret că noi n-am găsit nimic, cum Funar se lăuda că a găsit, deh tot celui ce are I se dă, mă îndrept pe unica stradă pietonală din oraş, care încă nu-I hotărâtă nici acum, şi-mi zboară gândurile la Oradea unde de aproape cinzeci de ani au aşa ceva şi nu se mai minunează nimeni. Ajung şi la Butoiaşul, am vrut să spun al nostru, dar nu-l merităm deoarece sunt oameni care au băut aici butoaie întregi de bere nu o halbă pe săptămână cum facem noi, sau alţii doar o cafea. Şi ca să ne facă un afront, gazdele butoiaşului, ne întâmpină cu un lacăt cât o zi de post, pus pe “grădina de vară”, lacăt oarecum cu tâlc ţinând cont de ăştia, adică de noi. Cu atâtea gânduri, evident că apare şi chinuitoarea întrebare:”Oare cine şi câţi or veni?”. Treaba asta, apăsătoare această întrebare, nu s-ar fi pus altfel în afară de curiozitatea obişnuită ori cărei întrebari, dar fostul meu diriginte, domnul ing. Ciolte Aurel, pe atunci doar căpitan în rezervă, astăzi Preşedintele asociaţiei veteranilor, a avut proasta inspiraţie să mă invite la o adunare a veteranilor de război. La o următoare adunare a acestor impresia că anumiţi oameni se înstăpânesc până şi pe limba mamei, şi ce limbă avea dânsa! Toate poveştile acestea au fost până la intrare, înlăuntrul însă, verva arătată de cenaclieri mi-au spulberat voalul pesimist cu care am intrat. Am auzit de multe ori de puterea dragostei, dar n-am crezut că poate face ca un om cu capul aşezat la locul lui, anatomic vorbind, să maeargă până în Bucureşti şi-I ducă nepoatei unsoare de funduleţ. În acest domeniu eu am făcut mult mai puţin. Când soţia alăpta primul prunc, într-o criză a laptelui, am pornit într-o seară pe la zece, până pe la “Trei păduchi” după o sticlă de bere. Culmea nu era că Şiman pleacă să ducă acea preţioasă unsoare pentru funduţul nepoatei ci că era deosebit de bucuros pentru fapta ce urma s-o facă! Romeo se poate ascunde deacum. Vă tot băteam la cap cu sintagma:”oameni deosebiţi”, cu care încercam să-I etichetez pe spinoşi. Acum mi-am dat seama că n-a fost o gratuitate s-au laudă acest lucru, deoarece la această întâlnire, aşa cum la stă bine unor oameni aleşi, epigramele lor au avut, vorba aia “părerea mea”, o calitate deosebită, fiecare dintre membrii cenaclului întrecându-se pe sine în elaborare. Am ascultat, şi cu plăcere o spun, epigrame deosebite, atât de deosebite încât au devenit fireşti, aşa cum un cântec bun devine un şlagăr, sau după ce valurile timpului şterge numele realizatorului, este un cîntec ce aparţine tuturor. Se pare că oamenii deosebiţi impun şi calitatea deosebită. De citit au citit domnul Miclea, Domnul Bud, şi Şiman, deoarece nu mai erau alţii. Apoi ca să impună calitatea şi publicaţiei, Şiman a chinuit două epigrame că numai că nu urlau la el. Desigur că ne-am adus aminte şi de ceilalţi componenţi ai cenaclului şi ca un grup bine sudat, unde ar fi trebuit să intervină fiecare era adus în faţă, constatând că Doamna Găinariu încă este bolnavă, domnul Filip este învăluit cu “srânsul”, iar domnul Mihai ne reprezintă peste hotare. Băsprianul şi-a luat liber pe motive de grabă. Ne-am distrat de minune, nu vă spunem cum ca să le pară rău la cei absenţi, dar cred că atunci când veţi citi publicate epigramele care astăzi au fost prezentate o să aveţi ce invidia. Domnul Bud m-a gratulat cu două cărţi de-ale domniei sale, care nu le aveam.Şi cum una se numea “Pădurea mea de gânduri”, m-am dus acasă să mă aştern la umbra gâdurilor sale. N-a ţinut deoarece m-a îngrozit cât de mult a fost omul acesta singur atunci când viaţa-şi permitea să-l lovească mai crunt. A doua constatare a fost că domnia sa n-a crezut până acum în puterea dragostei şi nu s-a putut dărui total niciodată. Cugetările sunt dureros de inteligente, crude şi pline de adevăr, dar dacă pe noi ne destinde scrisul pe dânsul la incrâncenat, pierzându-şi încrederea aproape total în oameni. Nu pot să spun că am citit cărţile, dar pot să spun că am trăit alături de domnul Bud hăituiala intelectualului care moment de moment eştepta fatidica bătaie în uşă. Câştigul intelectual este enorm pentru cine are curajul să de-a mâna cîteva ore ţi să-l însoţească pe Domnul Bud printre copacii, foarte umbroşi şi în acelaşi timp foarte strălucitori ai pădurii sale de gânduri.
Scrisă la Baia Mare în 22 brumărel a lui 2003
A cunsemnat acelaşi conştiincios secretar Rocneanu, T.