(marţi, 12 august 2003)

Cine a trăit zilele de după război ar fi contrariat de cât de multă nepăsare există acum în aceste vremuri, în care dragostea – cuvântul cheie al Bibliei – ar trebui să fie trăită şi folosită la intensitatea maximă. Numai cine a reuşit să priceapă acest cuvânt sublim cunoaşte că acest lucru presupune mai multe îndatoriri decât drepturi. Poate de aceia este mai greu de iubit şi-i mult mai simplu să fi indiferent. Dar puţini ştiu că indiferenţa doare uneori mai tare ca ura ori chiar ca lovitura. Aceste lucruri nu ne tare apasă gândurile în tinereţe, când poate nici nu ştim ce coordonate trebuie obţinute ca să te poţi considera om. De curând am avut şi eu o experienţă şocantă cu un om. Spre stupoarea mea l-am întâlnit aşteptându-şi însoţitorul. Cred că vă daţi seama că era un nevăzător. L-am salutat, am pălăvrăgit puţin cu dânsul, când el mi-a pus o întrebare: „De ce nu mai sună ceasul din Turnul Prefecturii?. „Este defect”, i-am răspuns. „Păcat. Vezi noi nu vedem, dar cu toate că însoţitorii de regulă ne sunt rude apropiate, nu ne dau informaţii la fiecare pas despre cum se mai schimbă oraşul, sau ce este într-un anumit loc. După miros, după auz şi pipăit ne imaginăm lumea exterioară. Când mergea ceasul din Turnul Prefecturii, eu nu numai că ştiam cât este ora, dar ştiam şi unde mă aflu. Acum…
Am încercat să gândesc ca şi el. Mi-am văzut viaţa sumbră rău. După revoluţie,unii „patroni” le-au luat pâinea de la gură, confecţionând ei cutii din carton, perii şi alte repere care prin lege le erau destinate lor, acestor oameni foarte harnici care sunt nevăzătorii. Sunt încă multe meserii nepericuloase pe care le-ar putea executa ei, dar pe nimeni nu-i interesează acest lucru, să se apuce să le identifice operaţiile şi reperele pe care le-ar putea face dânşii în siguranţă.
Pe trotuarele din oraş nu pot merge, fie că sunt foarte distruse, fie că nu-ş ce comerciant şi-a întins taraba, fie că lipseşte un minim de balustradă pentru ghidarea paşilor lor în aceste spaţii. Poate o ţeavă subţire, poate o frânghie, ori ce numai să le poată indica drumul. La aşa ceva se pare că nu sunt de acord acei care-şi „odihnesc” maşinile pe trotuare. Semafoarele „pleacă” deodată cu maşinile şi au timpi scurţi de traversare. Dacă un anumit ciripit s-au un semnal muzical ar sesiza şi pe orbi „că-i liber” , le-am face un mare serviciu. I-am ajuta şi dacă am pune balustrade pe pereţii din blocuri, care să le mărginească paşii, dându-le o minimă independenţă. Acum nu-i mai vedem. Pe vremea răposatului îi uitam cu ziua la rândurile de la lapte, carne, sau pâine. N-au o bibliotecă acustică şi, dacă nu se ceartă cu nimeni, nimeni nu-i iau în seamă. Se poate face omeneşte posibil multe dacă am putea răspunde la o întrebare: „Cum poate ajunge un orb neînsoţit în parcul oraşului?!”
Dacă răspundem la această întrebare, atunci am gândit omeneşte !