(joi, 18 aprilie 2002)

Şi eu ca multe generaţii de oameni, am admirat şi mângâiat lemnul cioplit al unei porţi maramureşene. Porţi care stăjuiesc casele din Mara, Giuleşti, Hărniceşti sau alt sat ce poartă aceste însemne deosebite ale culturii noastre. Sunt fascinante. Dar cum de sunt aşa mi-a desluşit un om, poate nu de aceiaşi vârstă cu Gutâiul, dar pe aproape. „Poarta la noi îi totul. De fapt ea ne prezintă tot ce suntem, în mic. Funia care-i nelipsită de pe ori ce stâlp al porţii reprezintă ceia ce zice Biblia: că omul este făcut pentru femeie şi femeia pentru bărbat. În viaţă trebuie să fie uniţi pentru aşi creşte puterile. De ce s-au folosit de funie pentru a simboliza căsnicia, este un răspuns simplu. Pe parcursul vieţii şi relaţiile dintre oameni, se uzează se rod. Funia este obiectul care se poate remedia cel mai uşor, chiar din propriul ei material, realizând o funie cu proprietăţile avute întotdeauna. Este exact ca unele certuri între soţi, care trebuie să se împace numai ei singuri, şi să-şi „recondiţioneze” împăcarea din momentele bune ale căsniciei. La aceiaşi rosătură, materialul de refacere poate fi din ori care torsadă, ca şi în viaţă, pasul de împăcare poate veni de la ori care dintre soţi. Dintr-u începuturi, o torsadă era mai suplă ca cealaltă, aducând aminte de dimensiunile dintre soţi şi, tot din acest motiv, împletiturile nu erau simetrice. Pe poartă apar şi două cercuri, sunt copiii în versiunea ideală, un copil pentru fiecare soţ. La apariţia fiecărui copil, căsnicia nu mai este frânghie se transformă în cerc. Cât timp căsnicia era frânghie torsadată uşor se putea deşira. Când apare prima verigă care formează cercul, copilul, se pun mari probleme celui ce doreşte dezmembrarea, familia având cel mai puternic liant : copilul. Al doilea cerc, al doilea copil, vine ceva mai târziu. Acest lucru se explică atât din cauză că pruncii trebuie să se crească, dar şi pentru că părinţii acumulând o experienţă nu doresc să mai comită greşelile de la primul copil. Dacă cineva ar măsura capătul de jos al frânghiei până la primul cerc şi distanţa de la al doilea cerc până la ştablon ar putea aproxima dorinţa în timp a familiei de procreare. A mai trecut şi torentul tinereţii, devin mai cugetaţi şi cu construcţia porţii am ajuns la acoperiş. Ştablonitul porţii şi chiar a casei se face numai cu scândură şi numai plan, Acest lucru denotă momentul de linişte în evoluţia familiei, moment marcat de regulă de căsătoria primului copil. Ori unde te vei uita, la ori ce fel de tip de lucrare din gospodăria maramureşeanului, indiferent de materialul din care este confecţionat, meşterul făuritor a acestor lucruri a folosit fel de fel de incrustaţii, cioplituri, perforări, traforări, itarsii, vârfuri, suprapuneri, îndoituri sau alte modele. Numai la ştablon n-a inclus nici-un fel de asemenea înflorituri şi incrustaţii. Şi liniştea are valenţele ei. De menţionat că nici-o poartă nu se face în primii ani de căsnicie, chiar dacă tineri-ş fac casă nouă şi la propriu. De poartă se vor ocupa mai târziu, ea având ne aparat nevoie de elementele specifice familiei. De aceia n-o să găsiţi două porţi identice. Funia, simbolul unirii, se pune sub două motive în mormânt. Când soţul văduv o pune ca semn că se vor regăsi şi după moarte. Un caz aparte, dacă familia soţului văduv, sub diferite motive nu acceptă recăsătorirea, îl „măsoară” pe soţul văduv în ascuns şi frânghia cu care l-a măsurat se pune sub mort şi se îngroapă împreună. Se spune că în asemenea caz nu s-a putut căsători niciodată soţul sau soţia văduvă. Funia, simbolul unirii, a servit necontenit acestui deziderat, prin diferite poduri suspendate, a unit maluri la transportul cu bacul, dar mai ales a unit oameni. Urcarea pe frânghie, folosită la figurat, înseamnă a te ridica asupra cunoştinţelor altora. Vă mai aduceţi aminte celebrele cuvinte spuse de Apostolul Pavel:”Am o vorbă asupra voastră”, ceia ce înseamnă de fapt că lucrurile ce le va spune sunt necunoscute de ascultători. Revenind la poarta maramureşeană, în întregul ei înseamnă familia, iar acoperişul, încununarea căsniciei, copiii. Stâlpii sunt cei doi soţi care-şi sprijină pruncii întotdeauna şi necondiţionat, iar copii, acoperişul, trebuie să-şi protejeze părinţii când vor fi neputincioşi.