Zic să nu fim zilnic urâcioşi şi cârcotaşi. Ne adunăm de fiecare dată la cenaclu, bolnavi de curiozitate să vedem ce noutăţi mai are fiecare, ce-a mai tipărit fiecare, ori, un lucru ce se divulgă mai greu, cine îi este sponsorul. Nu în ultimul rând, ce epigramă mai grozavă a compus sau descoperit, sau ce “răspunsuri” am primit de la un concurs ori de la revistele cu care colaborăm. Deci stresul este foarte accentuat până ne vedem. Printr-o răsuflare adâncă, ne vom debarasa brusc, de toate ştirile acestea, în faţa tuturor membrilor clubului, oameni care te-ar asculta cu plăcere, dacă nu ar face şi ei exact ca tine. Adică să-ţi “vândă totul” dintr-o singură suflare. Acum existau şi alte motive să ne revedem cu toţii şi să ne deşertăm informaţiile acumulate. Pentru prima oară, se aude, că nişte tineri demonstanţi “l-au vizitat pe Iliescu – la sediu – “ punându-i întrebări la care amnezia domniei sale nu i-a permis să răspundă până acum, dar ca un complice, cu toate că se cunoaşte că nici guvernul nu agrează nu ştiu cât persoana mai sus citată, în această conjunctură, se pare că este de acord cu ce a făcut dânsul pe vremuri. Mai mult “se spune” că sunt simpatizanţi din umbră la fostele acte care se derulau în acele porniri primare, aşa zisele mineriade…ştiţi voi când s-au petrecut alea?. Uite că am prins şi eu amnezia fostului preşedinte. Unii sunt de acord că ceea ce se zvoneşte acum, este deja o întâmplare certă. Sincer să fiu, este greu de crezut povestea, dar spun unii că s-a anunţat oficial : “începând din data de… că anul nostru, anul românesc s-a scurtat cu o zi şi o oră”. Cum au evaluat lucrurile cu acele calendare: maiaşe, aztece şi altele nu s-a cunoscut exact, de fapt nici chiar a bunicilor noştri nu suntem precişi cum era, deoarece n-aveau ceas, dar nici nu erau stresaţi de probleme. Chestiunea era să amâne cât pot foncirea. Dar uite că de acum se zice: şi zvonurile sunt mai sigure ca legile, că anul nostru de acum va avea o extindere de 363 de zile şi 23 de ore. Cum este firesc în ţara noastră, până acum nu se ştia nimic despre această intenţie (apropo de ce-a spus ministrul educaţiei:”de ce n-au intervenit sindicatele înainte de promulgarea legii?”) Dacă dânşii ar fi fost corecţi, ar fi spus, că acel proiect de lege n-a fost publicat pentru “prostime” spre a fi discutat. Şi acum, ca de atâtea alte ori, suntem puşi în faţa faptului împlinit. Din surse sigure se cunoaşte că deocamdată, învenţia asta cu lungimea sau scurtimea anului, încă nu s-a brevetat nici la OSIM şi
nici în altă ţară. Zic unii că nu s-a făcut public acest lucru, deoarece există un mic impediment. Cică este vorba de inerenta fluctuaţie a PIB-ul României, care se pare că va scădea în noile condiţii, ori poate va creşte productivitatea muncii (datele acestea sunt strict confidenţiale, nu ne obligaţi să le spunem) Problema aceasta, cu toate că n-a ştiut-o nimeni, se pare că se dezbate de mult timp, cu uşile închise. Ciudat este că până ieri, toţi care “scăpau păsărica din gură” se limitau a vorbi doar de efectele anului scurt, asupra PIB-ului, a productivităţii muncii, numai ieri la o şedinţă de presă, o persoană nu prea stilată, a pus o întrebare mucalită guvernului: “Cum aţi putut reduce zilele anului?”
Atunci Ministrul de resort, Ministrul Muncii şi Protecţiei sociale(care a fost în Baia Mare la sărbătorirea viitorilor pensionari din învăţământ) a spus: “Anul nostru românesc a ajuns mai mic ca număr de zile şi ore, deoarece s-au ajustat costurile. Prin această metodă am ajuns la acest număr de ore şi zile mai puţine. Asemenea ajustare a fost posibilă, deoarece am desfiinţat mineritul şi armata populară, şi “veniturile” de acolo, cu care altădată se sărbătorea “Ziua minerului” şi o cotă, puţin mai mică ce revenea de la difuzarea în ziua de joia a “Ora armatei”. În acest context ne mai existând aceste profesii şi nici asemenea categorii sociale, drepturile lor, câştigate cum ne-au spus dânşi, prin lupte şi jertfe, succese pe care dânşii le aniversau ca pe propriile lor sărbători, acum pentru acestea nu se mai alocă fonduri. Fondurile economisite se vor aloca “serbării berii” în fiecare localitate din ţară. Acum cred că înţelegeţi că nu vor mai exista “zilele sau orele ălora”. Deci automat calendarul….

Nu cred că vă spun o noutate, reiterând vorbele unui om de duh, dar se pare că este purul adevăr că: oamenii de cultură, artiştii, “sunt ca şi copiii” în sensul că mai păstrează inocenţa copilului, dar şi că sunt foarte uşor de supărat, chiar printr-o simplă contrazicere. Până la ce este democraţia între artişti…ehei. Se mai brodeşte încă o zicătoare zilei respective şi anume:”Când pisica nu-i acasă şoarecii joacă pe masă”
În ziua mai sus menţionată, căldură mare domnilor, nu s-a ajuns la cenaclu cum se întâmpla de obicei. Domnul Şiman reţinut de pierderea unei surori, a absentat şi i-a dat toate prerogativele domnului Nistor Bud care urma să conducă lucrările din ziua respectivă. După cum se ştie Domnul Bud Nistor este un om integru şi şi-a planificat un desfăşurător deosebit pe care era sigur că o să-l respecte. Dată fiind rigurozitatea problemelor propuse, cerinţa de-aşi asuma fiecare sarcinile ce erau necesare a fi realizate cu responsabilitate şi în termen, se pare că Domnului Filip nu i-a convenit aerul impus de domnul Bud acestor demersuri şi oarecum l-a supărat pe acesta printr-un mod mai uşuratic de-a aborda problemele. Grava problemă este că Domnul Şiman are vederea mult atenuată şi nu mai poate realiza ceea ce altădată-i făcea plăcere – REVISTA -. La această problemă a cerut o rezolvare domnul Nistor Bud. Au fost şi propuneri ale doamnei Găinariu de-a o da cuiva s-o scrie contra unei sume. De fapt poate că nu s-a înţeles clar despre ce-i vorba. Nu scrierea revistei este problema ci redactarea ei. Din aceasta se vede câte funcţii “ocupa Şiman” în conceperea revistei. La această replică domnul Filip a dat răspunsul că dânsul va termina de redactat revista şi eu am susţinut că o voi scrie. A rămas în suspensie când primesc materialul deoarece la şedinţa care urmează, normal ar fi să o lansăm. După ce a participat la nefericitul eveniment, Şiman s-a întors şi…s-a apucat să facă revista, deci toate au rămas cum au fost…Din toate discuţiile purtate, domnul Micle a notificat că lipsa de atâta vreme a domnului Mihai este o adevărată sfidare a Clubului, deoarece în ultimul timp este văzut în foarte multe activităţi culturale numai la SPINUL nu mai activează. Ne-am bucurat de prezenţa domnului Fârte şi ne-a îngrijorat starea sănătăţii domnului Bodnar. Cu toate că avem tot materialul, se pare că ne-am întins prea mult în vacanţe şi sărbători deoarece lucru la revistă este doar la începutul şi sfârşitul lunii, din câte ştiu, nu se amână ca şi procesul de învăţământ. Fiindcă a fost sărbătoarea împăraţilor Constantin şi Elena, Ţîncaş a venit mai târziu de la un elenit ce coincidea cu lucrările noastre. Ce să mai spui :Spor la muncă pentru Nr.6, tovarăşi!

Ne-a ispitit o lansare de revistă la Fersig
(21 iulie 2007)

Sunt oameni cărora, în anumite circumstanţe, li se repetă o parte sau mai multe, dintre întâmplările prin care au trecut într-un cadru asemănător. Se pare că repetiţia unor asemenea lucruri pentru mine este strâns legată de localitatea Fersig, localitate care, fiind aproape de municipiul Baia Mare, are tendinţa de-a se transforma în reşedinţa de vară cea mai căutată de băimăreni. Este adevărat că mai sunt şi alte localităţi care vor avea această soartă după ce se vor “împlini” cartierele rezidenţiale din municipiu.
Primul contact cu Fersigul l-am avut cu mut timp în urmă. Era primul meu drum la Baia Mare după examenul de clasa a VII-a, examen despre care, acum când la bacalaureat se pică cu miile şi la titularizarea profesorilor mai bine de jumătate dintre participanţi, nu are rost să discut această problemă. Totuşi mă număram printre elevii care ştiau ceva geografie. Pe biletul meu de tren scria localităţile de plecare-sosire şi menţiunea: via Fersig. M-am făcut verde. Unde-o fi această localitate că eu n-am mai auzit de ea, eu cel care “mă dădeam mare” la geografie. Stupizenia era şi mai mare deoarece, în vară, am fost la Grupul Şcolar C.F.R.- Cluj (pe atunci nu se spunea şi Napoca) se făcea o anumită pegătire pentru acei care doreau să dea examen la şcoala lor şi nu erau din:centre sau noduri de cale ferată. Deci de pe atunci cunoşteam nodurile(cred că unul mi-a stat în gât, deoarece s-au răzgândit chiar în ziua examenului, şi acei care nu eram din astfel de localităţi, nu ne-au permis să intrăm la examen). Acum mă văd cu acea “Legitimaţie de călătorie”, care mă ducea la altă şcoală şi urma să trec prin localitatea Fersig, sat care nu se afla nici printre cele 405 comune ale ţării(de atunci). Era jenant şi că nu ştiam datorită cărui merit este trecută pe bilet această localitate de lângă Baia Mare. În afară de faptul că poate “cineva” de pe vremuri, posibil să fi avut o iubită pe aici. În rest nimic de prezentat deosebit afară doar de liniştea impusă de un sat de gospodari, care n-au avut grijă de Staţia lor şi astăzi le-au făcut-o haltă.
Prea s-a lungit povestea şi poate că nu pe toată lumea interesează Fersigul. Pe mine da şi de aceea l-am sunat pe Şiman ca să-l întreb dacă nu cumva pe căldura dată există vreun ordin de amânare a lansării REVISTEI SPINUL. Domnul Şiman mi-a reconfirmat plecarea cu precizarea că “ne întâlnim la gară”. Fiindcă şi eu sunt din satele acelea din care Rebreanu şi-a găsit eroi pentru PROŞTII, m-am dus la gară cu vre-o 45 de minute mai repede. Urc în tren şi nu fac ca anul trecut când am “reţinut” 12 locuri, astăzi m-am mulţumit doar cu al meu şi încă unul. Aşteptam la geamul de la care se vedea dacă urcă careva pe peron. La ora când trebuia să pornească trenul nu era nici-o mişcare. Mă gândesc că o fi dat telefon Şiman că întârzie şi-l aşteaptă impiegatul să vină (Acum cu răsturnarea de valori s-a răsturnat şi lanţul cunoştinţelor şi s-a reformulat la alte dimensiuni. E bine să nu te miri de nimic.) Între timp apare Ţîncaş şi bucurie mare pe el că avea loc. A trecut o jumătate de oră şi trenul n-a plecat. Pentru o aşa întârziere este nevoie de avizul ministrului de resort (ni s-a întâmplat la inundaţiile din ’75). Mă
gândeam că pe acesta Şiman nu-l cunoaşte. E un mucos faţă de el. Dar mai ştii. Nouă ne-a spus că a fost în Bucureşti la Uniunea Scriitorilor şi el o fi fost la Podul Grant. Pe aceste idei idioate porneşte trenul, moment în care la marcă întra acceleratul de Mangalia. Deci asta era nu…Şiman.
Ne-am dat jos din tren la Fersig, cam câţi suntem în cartierul Săsar, fără chiriaşi, dar epigramişti cu carnetele vizate pe acest an: doar eu şi Ţâncaş. Ne-am luat înima-n dinţi şi în spatele “celor din cartierul Săsar”, am început o poveste clasică dintre un burlac şi unul însurat. Poveştile n-au ajuns până la balcoanele doamnelor şi strada dreaptă care ne-a servit până atunci a cotit-o spre dreapta, şi atunci am observat că suntem singuri în sat. Până aici cei “mai multi ca din cartierul Săsar”, au roit-o pe acea porţiune de drum, asfaltată proaspăt, în casele aranjate “faţă în faţă” de o parte şi alta a drumului. Noi fiind singuri pe drum am început a vorbi mai încet pentru a respecta liniştea satului. Am ajuns la Vila lui Romi şi constatăm că, toţi epigramiştii spinişti era acolo. Nu ne-am mai mirat de nimic. Pleci acasă de la cinci şi ajungi ultimul. Pe jos veneam mai devreme. Există şi un adevăr: în gară erau două ceasuri. Unul arăta ora la care eram şi celălalt arăta ora 9,15 probabil ora sosirii noastre la Fersig. Celelalte, lansarea, întreţinerea şi bârfele s-au desfăşurat conform graficului. Cu cântatul au fost mai puţini inspiraţi, dar sunt sigur că au învăţat ceva: dacă doresc să cânte să nu mai bea bere rece. Acum ştiţi cum e, ţuica-i bună dar… “codul portocaliu”.