(vineri 14 decembrie 2001)

Cetatea Băii Mari a avut nucleul cuprins între: Piaţa Izvoare la Sud, străzile sub formă de arce din apropierea catedralei de pe str. Vasile Lucaciu la Est, Săsarul, râul Săsar la Nord, iar la Vest str. Şteampului care se uneşte „peste” Gh. Şincai cu str. Andrei Mureşan. Sute de ani nu s-a întreprins nimic dincolo de acest perimetru. Interesele comunităţii limitându-se aici. „Buricul târgului” era Centrul Vechi, unde sunt amenajate câteva bănci de odihnă, şi care era oborul sau târgul. Pe locul pe care domnii Marchiş şi Olos au amplasat o căruţă, era fântâna din care se adăpau animalele. Maierii băimărenilor erau minerii masaţi pe Văile Usturoiului, Roşie şi Dealul Crucii. Recesiunea din ’29-’33 a îmbogăţit oraşul cu încă o colonie, azi Griviţa, pe atunci era partea de oraş pe care s-au strămutat minerii rodneni care nu mai aveau unde lucra, după ce minele lor s-au închis.
Anul ’39 coincide cu deschiderea Minei Sãsar şi a singurei cianuraţii din ţară. În jurul acestor obiective Societatea Mineră Petroşani, patronul minei, a construit începând cu anii ’35 zece locuinţe de serviciu, nucleul viitoarei Colonie Săsar. În partea de Est, după podul de peste Săsar, actualul sediu URBIS, se construieşte un cartier al muncitorilor sărmani, cu case făcute din scândură, între care se umple cu rumeguş, case care datorită culorii vopselei cu care au fost vopsite scândurile, pereţii, primesc denumirea de . „casele de ciocolată”( sau csokoladehaz). Între aceste cartiere de multe ori nu erau nici drumuri de acces. Mai erau câteva case în jurul Phonix – ului, puţine pe str. Fabricii care ajungeau în str. Eliberării. Pe atunci nimeni nu s-a gândit să unifice aceste colonii. Primul Cartier construit din nou a fost Lenin. După construirea lui şi a lanţului de construcţii care vor forma Sfatul Popular al Regiunii Maramureş se trece şi la construirea străzii care va lega Baia Mare de Cluj. (până atunci se mergea spre Cluj prin Şomcuta) Gara s-a terminat în anul 1907 şi era amplasată pe actualul teritoriu al magazinului Maramureşul. Prin acea gară a venit şi Generalul Bertholet după încheerea primului Război Mondial ca să stabilească graniţa de Vest a României Mari. De lângă Podul Viilor în jos era moara, în spatele ei, prin dosul Băii comunale şi mai jos era Colonia Pictorilor cu Şcoala de Pictură. În spatele Şcolii de Pictură era abatorul oraşului. Rememorarea acestor date şi imagini, completate cu albia râului Săsar care avea lăţimi de la 6-60 de metri, fiind plină de meandre şi gropi care erau adevărate depozite de gunoaie şi mate aruncate de cei de la Phonix . Strada Iuliu Maniu (ciocanului) era cu circa 2metri mai înaltă decât astăzi pe ea circulând vagonetele cu steril de la Mina Valea Roşie, a cărei halde se afla în perimetrul actual al „Buclei” şi a Podului „Unirii”. Toate acele zemuiri roşii ce se scurgeau din minele oraşului purtate de râul Săsar, dădeau oraşului un aspect marţian. Aveai impresia în acele timpuri că oraşul nostru era paria oraşelor ţării. Peisajul arid, găunos, roşiatic, scobit de apele Săsarului, mirosurile emanate de scurgerile din mine completate cu cele scurse din abator, afectau psihic pe ori cine. Aveam un oraş în care oamenii veneau să câştige bani şi cu ei dobândiţi fugeau fiecare de unde au venit, că prea erau scârbiţi de acest „oraş”.
Pe atunci incredibilul era similar cu sintagma: „Când voi face baie în „apa” Săsarului”. De câtva timp, un bun prieten, un om de-o onestitate integră, mi-a povestit că în vara şi toamna anului trecut, la ieşirea râului Săsar din Baia Mare, a pescuit scobari. Pe primi i-a aruncat. Era incredibil, apoi a gustat din ceilalţi, apoi spre veridicitate mi-a adus şi mie. Un vis de neatins în lunga viaţă a oraşului este pe cale să se înfăptuiască. Un pic de bine.