Ca să spun aşa, tatonările s-au făcut, dorinţa exista de mult, gazda era pe fază şi după cum comentau ziarele locale, întâlnirea noastră se va amplifica cu încă o manifestare, evident intelectuală: “Lansarea revistei SPINUL la Fersig”. De bună seamă că gazda a trebuit, primul, să ţină seamă de aceste modificări de situaţii, şi cenaclierii să aibă grijă să nu fie ei cei răsturnaţi…de mai şti ce. Organizarea unei “ieşiri”, presupune câteva probleme specifice şi nu de mică amploare, printre care ar fi pregătirea spaţiului şi umplerea timpului de către gazdă (la pahare m-am străduit eu să le umplu), consimţirea de către fiecare coleg de-a accepta deplasarea, lucru de care s-a îngrijit atât domnul Filip cât şi domnul Bud şi deoarece în cenaclul nostru majoritatea “nu trăiau cu aer”, trebuiau alimentaţi, doamna Aurelia Velea a făcut aprovizionarea, a şi gătit în parte, în timp ce domnul Filip şi doamna Găinariu, au gătit grătarele, la rumenirea cărora, a mai pus mâna şi domnul Medan. La încheere, la strâns, a pus mâna fiecare, dar se pare că cinstea spălării vaselor tot pe doamna Găinariu a picat.
În problema aceasta de organizare, n-a fost omis nici mijlocul de transport, trenul. Îmi şi făceam filmul unui grup de 15 persoane care “cad” în Fersig cu o lansare de revistă literară. Am auzit că şi domnul Columbeanu a făcut un fel de revistă, la nunta lui, “manifestare” care se desfăşura în acelaşi timp cu lansarea revistei noastre, cu mica diferenţa că noi am ales Pădurea Fersigului, iar el Lacul Snagov. Noi am început de dimineaţă şi am terminat pe înserat, iar el şi-a început nunta pe înserat şi se va termina…când or vrea neamurile. Dar să nu ne îndepărtăm de mijlocul nostru de transport, de tren, care este foarte bun şi sigur. Cine a ajutat-o pe doamna Aurica la cumpărături, probabil că şi-a dat seama că sunt cam multe bagaje de cărat şi atunci s-a oferit domnul Bodnar s-o i-a dânsul de acasă cu tot …bagajul. Şi cinste celor care au sosit cu maşinile în Fersig, deoarece au avut acel sentiment de camaraderie, foarte apreciat în aceste momente, de-a trece şi prin gara Baia Mare, să culeagă pe acei care erau acolo, situaţie de care am înţeles că au beneficiat familia Medan şi domnişoara Andreea. Eu, pentru a nu supralicita nervii colegilor, m-am trezit la cinci, şi am pornit spre gară unde de la 6,30 am ocupat un compartiment pentru “lansatorii de reviste”. Până la 7 şi vreo 10 minute am putut să fiu “singur” în compartiment. În ultimile minute, deoarece s-a blocat coridorul vagonului cu oameni, am cedat spaţiu pe care l-am păstrat pentru colegi. Am stat ruşinat în faţa acelor oameni, pe care i-am ţinut pe coridorul vagonului, oameni care toţi au mers mai departe decât mine cu acel tren, niciunul nu a coborât din el înaintea mea, a celui care am “ţinut” locuri pentru 15 inşi. La Fersig i-am salutat urându-le călătorie plăcută şi o zi bună şi ruşinos nevoie mare, am coborât în gară, unde, să înnebuneşti nu alta, nu a mai coborât din tren nici-un cenaclier, necum ziarişti, alde Burnar, etc….Mă interesez care-i primul tren înapoi spre Baia Mare, deoarece aveam deja bilet de întoarcere. Mi s-a spus că acesta va fi în jur de 12,5. Atunci m-am gândit că am atâta timp să mă duc până la casa lui Filip să….. În faţa mea erau două tinere care ar fi putut fi ziariste. Bagajul nu prea îndeplinea condiţiile specifice dar de… Se opresc la o poartă şi întreabă ceva. Deci ele sunt, ziaristele. “Pedalez” mai cu spor şi mi-am făcut planul că după cotul şoselei la dreapta le voi putea ajunge şi vom merge împreună. Am sjuns la colţul de stradă, dar s-au evaporat “ziaristele”. Nu vă înşir gândurile mele “vis a vis” de toate cele întâmplate până acuma deoarece unele n-au nimic cu cuvântul biblic. A trecut pe lângă mine o maşină de culoarea “Rapidului”, acela care în chiar acea zi, peste numai câteva ore va pierde SUPER CUPA ROMÂNIEI în favoarea Stelei şi de această dată pe deplin meritat. Maşina avea inscripţionat pe număr “Bog”, ea ar fi putut să fie a fostului Dr. Bogăţilă cel ce a fost directorul Spitalului TBC din Baia Mare, el care s-a căsătorit cu o hanbalistă ce nu-şi ascundea vârsta (zic unii că nici altceva, Dumnezeu s-o ierte) şi cu care au avut o fetiţă GENIU în muzică. Mulţi spuneau că şi la alte materii învăţa extraordinar. Fetiţa, de la opt ani, după ce i-a murit tatăl, stă în Germania cu sora sa. Ca să vezi cât de orbi pot fi oamenii când sunt nervoşi. Eu, cu toate că mă uitam la maşină, nu am văzut pe nimeni pe care să-l fi cunoscut…..şi după câte spuneau colegii în maşină erau jumătate din trupa cenaclierilor! Că ei nu au oprit, am considerat că aşa este firesc deoarece, în pantă fiind, cu pietrele acelea rotunde ca nucile, pietre care au fost aruncate-n drum, nu se mai putea urni din loc, mai ales că nu aveau nici pentru ce, deoarece, văzându-mă au fost absolut siguri că sânt pe drumul cel bun şi de aceea nu şi-au făcut probleme.
Îmi căram supărarea în spate înspre reşedinţa de vară a lui Filip, când în capul dâmbului îl văd pe Tata Şiman, care probabil că şi-a dat seama, parţial, prin ce stări de groază poate trece un epigramist într-o zi toridă de vară…singur fără Clubul lui. Atmosfera nu s-a încins mai mult ca cea dată de Bunul Dumnezeu, şi femeile acestea, Doamne ţinele tot frumoase şi iubite, întotdeauna m-au impresionat şi mai ales acum, cât de repede realizează domniile lor, punerea unei mese, cu toate că la un calcul, cam partinic, a reeşit că singur aş fi realizat timpi mai mici. Dar cine mai i-a în consideraţie acest mic “spin” când ai avut satisfacţia să te vezi servit. Nu ştiu cum erau sultanii, dar o mai mare plăcere ca aceasta, n-am avut numai atunci când m-am legănat pentru prima oară într-un hamac, operaţie care mi-a făcut atâta plăcere, că mi s-a făcut ruşine şi am coborât din el. Prezentarea lotului de acum de la Fersig, nu a durat mult. Eram cum bine ne stă 13. Nici masa n-a durat mult. Am fost foarte harnici, apoi, am avut bunăvoinţa de-a le lăsa pe toate, aşa cum erau şi probabil cum deseori facem şi pe acasă şi am plecat la pădure. Loturile s-au despărţit ca “lozurile “ lui Caragiale şi recolta obţinută de această dată la culesul ciupercilor, a fost destul de săracă. Eram convinşi că vor fi puzderie de ciuperci după ruperile de nori din Baia Mare. N-a fost aşa deoarece ploaia din Fersig…n-a fost ploaie.
Reîntorşi din pădure, eram nerăbdători să ne lansăm revista, care cu toate că era gata de ceva timp, puţini au fost acei care o văzuseră până în acel moment. Aşa că a luat “cuvântul de deschidere” Domnul Şiman, preşedintele Clubului, care a mulţumit colaboratorilor, ce au muncit în toate fazele de realizare ale acestui număr, şi cu osebire celor implicaţi în tehnoredactare. A mai făcut câteva consideraţii pe marginea a ce este de fapt acest Nr. 2, faţă de ce a fost revista cu Nr.1 şi că prezentul număr este superior celuilalt, precum şi cum s-ar dori să fie viitoarele numere, cât şi o periodicitate a apariţiilor lor, etc. Chiar înainte de-a încheia, Doamna Găinariu a făcut observaţia că şi-ar dori ca viitoarea copertă I să fie ocupată şi de alte nume. I s-au adus argumente care n-au mulţumit-o şi nici n-a funcţionat vorba cu “cel mai înţelept cedează”.Sunt sigur că revista va primi toate îndreptările, poate nu imediat, dar plecând de la Nr.1 pe care nu credeam că-l vom realiza vreodată, tuturor ne părea ceva intangibil şi până la acest număr care are deja prevăzută o periodicitate de apariţie (Nu uitaţi toate materialele să fie aduse până la 4 septembrie) este o cale bună. Mai mult de lucru la această revistă au avut domnii Bud, Filip şi Şiman, de aceea aceste lucruri se puteau spune frumos, nu numai ca împunsături. Sunt absolut sigur că redactorii îşi cunosc datoria. Am aflat că ştiu cum să procedeze în continuare spre a deveni o revistă mult mai bună. Suntem convinşi că toate acestea se vor face. Observaţia mea, vorba aceea: “părerea mea” este că nici unul dintre noi, când am aderat la acest Club, nu şi-a făcut impresia că-l v-a întrece pe Cincinat Pavelescu, pe Mircea Ionescu Quintus s-au pe alţii. Atunci firesc se pune problema :”ce facem noi aici?”. Cred că acest club este deja o mişcare culturală locală, după câte se vede, şi cu toate acestea este recunoscută în toată ţara, în care se promovează dragostea de limbă şi pretenia între membrii clubului. Acestea au fost şi scopurile
“întâlnirilor deschise de la Fersig” şi de ce nu, să ne mai omorâm plictiseala şi în alt mod în afară de acel pe care-l ştiam deja. De aceea cred că orgoliile şi preamăririle sunt deplasate în “Casa noastră” dar şi certurile infantile, care sunt la fel de deplasate. O armonie reală stimulează forţa de creaţie, şi mai ales există tendinţa de-a deveni, mai buni cum n-am mai fost niciodată. Ceva din aceste lucruri poate că le-am spus şi acolo, dar cum eu am fost crescut, şi am crescut fără pantofi în picioare, la asemenea fel de oameni, este foarte jenant să foloseşti “cearta” pentru aţi dobândii ceea ce tu consideri că ţi-au devenit drepturi personale. Această formă de manifestare, când se vorbeşte despre democraţie, denotă că persoana respectivă, nu deţine alte procedee, alte “chei “, pentru a se face înţeleasă. Remarcabil a fost că nu s-au lăsat antrenaţi şi alţi companioni în felul acesta de dispute, c’apoi se ducea şi buna dispoziţie şi toate eforturile care au fost făcute pentru ca această reuniune de suflet să “prindă”, ar fi fost în zadar.
Şi cum să se pună capac unor asemenea stări de lucruri într-un mod mai potrivit, decât cu o fleică de friptură şi un mic, care au adus elogii din nou gazdei, eroul care le-a rumenit, şi după această desfătare “s-a dat” cu bere peste friptură, moment în care toţi au uitat de demisiile de la SRI, SIE şi altele cu E, şi nu s-a mai gândit nimeni de ce guvernul va începe să construiască casele sinistraţilor doar în octombrie. Atmosfera a devenit din nou plăcută, amicală, aşa cum stă bine unor oameni cu abilităţi şi posibilităţi deosebite. Discuţiile au fost de toate felurile mai puţin cele despre timp, deoarece atunci când constatam că ne sufocă, căldura, nu mai povesteam, ne plângeam de vreme ca nişte copii răi. Întoarcerea s-a făcut aşa cum a venit fiecare. A mai trecut o zi fără gânduri!
Au participat cu drag şi spun domniile lor, că şi cu plăcere, Familia Medan cu Denisa, Familia Hendre, domnişoara Nagy, doamna Vele, Doamna Găinariu, Domnul Bodnar, Domnul Bud, domnul Şiman, gazda noastră domnul Filip şi subsemnatul. Deci 13 şi ne au lipsit domnul Micle şi domnul Mihai, dar avem promisiunea perpetuă de-a ne întâlni, a domnişoarei Ciumău. Din câte s-a văzut, acestora le-am simţit lipsa.Fersig 22 iulie 2006