Ne-a ispitit o lansare de revistă la Fersig
(21 iulie 2007)

Sunt oameni cărora, în anumite circumstanţe, li se repetă o parte sau mai multe, dintre întâmplările prin care au trecut într-un cadru asemănător. Se pare că repetiţia unor asemenea lucruri pentru mine este strâns legată de localitatea Fersig, localitate care, fiind aproape de municipiul Baia Mare, are tendinţa de-a se transforma în reşedinţa de vară cea mai căutată de băimăreni. Este adevărat că mai sunt şi alte localităţi care vor avea această soartă după ce se vor “împlini” cartierele rezidenţiale din municipiu.
Primul contact cu Fersigul l-am avut cu mut timp în urmă. Era primul meu drum la Baia Mare după examenul de clasa a VII-a, examen despre care, acum când la bacalaureat se pică cu miile şi la titularizarea profesorilor mai bine de jumătate dintre participanţi, nu are rost să discut această problemă. Totuşi mă număram printre elevii care ştiau ceva geografie. Pe biletul meu de tren scria localităţile de plecare-sosire şi menţiunea: via Fersig. M-am făcut verde. Unde-o fi această localitate că eu n-am mai auzit de ea, eu cel care “mă dădeam mare” la geografie. Stupizenia era şi mai mare deoarece, în vară, am fost la Grupul Şcolar C.F.R.- Cluj (pe atunci nu se spunea şi Napoca) se făcea o anumită pegătire pentru acei care doreau să dea examen la şcoala lor şi nu erau din:centre sau noduri de cale ferată. Deci de pe atunci cunoşteam nodurile(cred că unul mi-a stat în gât, deoarece s-au răzgândit chiar în ziua examenului, şi acei care nu eram din astfel de localităţi, nu ne-au permis să intrăm la examen). Acum mă văd cu acea “Legitimaţie de călătorie”, care mă ducea la altă şcoală şi urma să trec prin localitatea Fersig, sat care nu se afla nici printre cele 405 comune ale ţării(de atunci). Era jenant şi că nu ştiam datorită cărui merit este trecută pe bilet această localitate de lângă Baia Mare. În afară de faptul că poate “cineva” de pe vremuri, posibil să fi avut o iubită pe aici. În rest nimic de prezentat deosebit afară doar de liniştea impusă de un sat de gospodari, care n-au avut grijă de Staţia lor şi astăzi le-au făcut-o haltă.
Prea s-a lungit povestea şi poate că nu pe toată lumea interesează Fersigul. Pe mine da şi de aceea l-am sunat pe Şiman ca să-l întreb dacă nu cumva pe căldura dată există vreun ordin de amânare a lansării REVISTEI SPINUL. Domnul Şiman mi-a reconfirmat plecarea cu precizarea că “ne întâlnim la gară”. Fiindcă şi eu sunt din satele acelea din care Rebreanu şi-a găsit eroi pentru PROŞTII, m-am dus la gară cu vre-o 45 de minute mai repede. Urc în tren şi nu fac ca anul trecut când am “reţinut” 12 locuri, astăzi m-am mulţumit doar cu al meu şi încă unul. Aşteptam la geamul de la care se vedea dacă urcă careva pe peron. La ora când trebuia să pornească trenul nu era nici-o mişcare. Mă gândesc că o fi dat telefon Şiman că întârzie şi-l aşteaptă impiegatul să vină (Acum cu răsturnarea de valori s-a răsturnat şi lanţul cunoştinţelor şi s-a reformulat la alte dimensiuni. E bine să nu te miri de nimic.) Între timp apare Ţîncaş şi bucurie mare pe el că avea loc. A trecut o jumătate de oră şi trenul n-a plecat. Pentru o aşa întârziere este nevoie de avizul ministrului de resort (ni s-a întâmplat la inundaţiile din ’75). Mă
gândeam că pe acesta Şiman nu-l cunoaşte. E un mucos faţă de el. Dar mai ştii. Nouă ne-a spus că a fost în Bucureşti la Uniunea Scriitorilor şi el o fi fost la Podul Grant. Pe aceste idei idioate porneşte trenul, moment în care la marcă întra acceleratul de Mangalia. Deci asta era nu…Şiman.
Ne-am dat jos din tren la Fersig, cam câţi suntem în cartierul Săsar, fără chiriaşi, dar epigramişti cu carnetele vizate pe acest an: doar eu şi Ţâncaş. Ne-am luat înima-n dinţi şi în spatele “celor din cartierul Săsar”, am început o poveste clasică dintre un burlac şi unul însurat. Poveştile n-au ajuns până la balcoanele doamnelor şi strada dreaptă care ne-a servit până atunci a cotit-o spre dreapta, şi atunci am observat că suntem singuri în sat. Până aici cei “mai multi ca din cartierul Săsar”, au roit-o pe acea porţiune de drum, asfaltată proaspăt, în casele aranjate “faţă în faţă” de o parte şi alta a drumului. Noi fiind singuri pe drum am început a vorbi mai încet pentru a respecta liniştea satului. Am ajuns la Vila lui Romi şi constatăm că, toţi epigramiştii spinişti era acolo. Nu ne-am mai mirat de nimic. Pleci acasă de la cinci şi ajungi ultimul. Pe jos veneam mai devreme. Există şi un adevăr: în gară erau două ceasuri. Unul arăta ora la care eram şi celălalt arăta ora 9,15 probabil ora sosirii noastre la Fersig. Celelalte, lansarea, întreţinerea şi bârfele s-au desfăşurat conform graficului. Cu cântatul au fost mai puţini inspiraţi, dar sunt sigur că au învăţat ceva: dacă doresc să cânte să nu mai bea bere rece. Acum ştiţi cum e, ţuica-i bună dar… “codul portocaliu”.