Copilul se uită la mine ca la felul doi. Probabil că în mintea lui mă asocia cu “persoana” care i-a pus întrebarea şi eu îi păream şi mai abscons, mai ales că el îmi solicita ajutorul.
– Păi, nu-ţi sunt eu tatăl?
– A… da… sigur…
– Tu ce crezi, eu am avut tată?
– Păi… da, sigur că da…
– Atunci înţelegi că şi tatăl meu a avut un tată.
– Bineînţeles că şi el a avut tată…
– Şi a existat şi tatăl tatălui nostru…
– Acum sunt sigur că a existat.
– Ei vezi? Primul tată a fost TATĂL NOSTRU, al tuturora. Pe parcursul acestei discuţii, eu te întrebam continuu dacă “crezi că taţii” au avut tată? Tu îmi răspundeai de fiecare dată afirmativ, adică şi tu erai convins de acest lucru, că oricine are un tată, firesc ca şi mine să respecte şi să creadă, în TATA TATĂLUI NOSTRU.
A trecut această întâmplare, am şi uitat de ea şi, după destul de scurtă perioadă de timp, se întoarce copilul de la şcoală (Doamne ce a devenit şcoala, instrument de şantajare a părinţilor) cu o fiţuică care “i-a dat-o tovarăşa” şi pe care era tipărit, reţineţi vă rog, că: “În cazul unui accident de circulaţie al fiului meu, eu sunt responsabil de acel accident”. Vă rog să mă credeţi că din acel moment lumea pentru mine a devenit… cenuşie. Eu aşa mi-am ales şcolile unde să-mi înveţe copiii, ca să nu aibă de traversat străzi cu circulaţie intensă, străzi de mare circulaţie. Spre deosebire de alţi părinţi care-şi aleg: dascălul preferat, limba străină acceptată, numărul de calculatoare ale şcolii, performanţele avute în timp de şcoală şi cine ştie ce pretenţii mai emană de regulă ce ei n-au avut. După cum vă spuneam, acela a fost unicul criteriu: copilul să fie în siguranţă la deplasarea lui spre şcoală şi spre casă, şi acum primesc înscrisul acela pe acel căpătuţ de hârtie tipărit. N-am avut ce comenta în faţa copilului. M-am retras rupând obiectul şantajului psihic. Gândurile acestea îmi fulgerau capul când fostul elev de atunci mi-a pus acea întrebare la care nu se primeau eschive şi răspunsul trebuia să fie fără echivoc: