Dimineaţa, elevii cu deosebită precipitare mă aşteptau în faţa uşii clasei. Probabil ei se vor fi gândit că ora va trece cu poveşti despre “traiul cel bun ce-ar fi urmat începând din acea – memorabilă – zi”. Am intrat în sală şi, “conform programului” închipuit de ei, mi s-a lansat prima întrebare: “Tovarăşe profesor, ce înseamnă că ne-am plătit datoriile externe?”. Un fulger mi-a brăzdat memoria. Cu câteva săptămâni înainte, un fost elev, atunci militar în termen, era lângă uşa apartamentului meu.
– Ce faci aici Sandule? l-am interpelat pe soldat.
– Ştiţi, tovarăşe profesor, am o listă cu mai multe persoane pe care trebuie să le verific dacă sunt acasă. Printre acestea sunteţi şi dumneavoastră.
– Sandule, cât ai fost elev aveam relaţii bune. De ce n-ai bătut la uşă să intri? Crezi că-i mai frumos să tragi cu urechea?
– Vă rog să mă scuzaţi, şi eu aş fi dorit să vă văd, să mai schimbăm o vorbă, două, dar ne este interzis să comunicăm cu persoanele de pe tabel, aşa că… nu avem voie să luăm contact cu cei urmăriţi.
– Cum adică, urmăriţi?!
– Asta-i realitatea. Eu nu ştiu pentru care motiv, de fapt aceste tabele ni se schimbă zilnic din aceleaşi motive bănuiesc. Să nu ne cunoaştem cu persoanele respective, să nu întreţinem relaţii cu ei. Eu vin pentru a doua oară la uşa dumneavoastră…
– Bine Sandule, nu pe tine m-am supărat, aşa-i la noi… acum.
La puţin timp după această verificare, îmi soseşte copilul de opt ani de la şcoală, cu o întrebare:
– Tată, este Dumnezeu? Ce înseamnă să crezi în EL? După cum era formulată întrebarea, după cum era expusă de copil, era evident că cel care a “zămislit” întrebarea ştia că este Dumnezeu. Pe el îl interesa doar partea a doua a întrebării la care era absolut necesar ca eu să-i dau un răspuns.
– Mihăiţă, tu ai tată?