Mecanicii şi lăcătuşii îşi îmbibau carbidul în ulei sau motorină şi ţinea mai mult în momentul consumului. Ca flacără şi ei foloseau metoda vagonetarilor, adică lampa cu flacără mare, mai ales că ei şi maiştri aveau şi reflectoare care “împingeau” spotul de lumină la 15-20 m în faţă.
După terminarea acestui ritual, al făcutului lămpii, intram în Galeria Nepomuc. Intrarea se făcea în ordinea gradelor şi a vârstei. Primul era maistrul de orizont. Eu eram ultimul. Spoturile de lumină date de lămpi fugăreau formele de întuneric de pe pereţii galeriei. În târşitul cizmelor la mers nu prea se auzeau multe. Cine dorea să spună ceva trebuia să ţipe pentru a fi auzit. Şi mersul, chiar poziţia capului în mers era chinuitoare. Capul acoperit cu casca trebuia să fie “înfundat” între umeri. Spatele trebuia “adus” pentru a nu agăţa denivelările din tavan, armăturile, cabluri sau ce mai este pe acolo. O lovitură cu capul, dacă nu era “tras”, îţi putea frânge gâtul. Dacă respectai acest lucru, la viteza mersului, o lovitură de cap te punea în fund, dar nu-ţi rupea gâtul.
Orbecăind pe galerie în spatele schimbului din această galerie, mă simţeam stingher în aerul cu gust şi miros de morcovi putrezi. Fantomaticele figuri prinse de slaba lumină a lămpii de carbid, cât şi cromatica ştearsă a pereţilor decepţionau un tânăr care adoră culorile vii, culorile clare. Să fi parcurs vreo sută de metri şi gândul îmi “fugea” afară nu numai după soarele pe care l-am părăsit, ci mai ales de dezamăgirea că am putut să accept “intrarea în mină”, pe care o simt ca o mare ratare. M-am resemnat, un schimb va trece, apoi o să mă duc cu alte echipe cu mai puţine intrări în mină, dacă se poate deloc.
Acestea erau gândurile mele la prima intrare în mină. Acum după atâţia ani, ceea ce atunci îmi părea o misiune (trecerea discuţiilor pe propria-mi persoană) era protecţie tipică “profesorilor” din subteran. Că n-am fost “luat la centru”, că timp de multe zile primeam imediat răspunsuri la întrebări (şi nu priviri de reproş) mi se crea o accepţiune tacită în lumea lor, a minerilor. Poate, cu toate că nu m-am exprimat în nici un fel în faţa lor, m-au acceptat ştiind şi ei cu câtă greutate acceptă un om să lucreze “sub pământ” şi probabil că au văzut ceva la mine ce nici eu nu ştiam.