După un timp “s-au prins” de figură şi contracarau cu lemne “tentaculele din sârmă”. Ca să nu fie surprinşi pe rând “făceau de pază”. Cel ce păzea îi atenţiona pe ceilalţi strigând: “Sârma, fraţilor sârma!”. De atunci, de la acele întâmplări, li se spune moldovenilor “sârmă”. Dar foametea n-a dezrădăcinat numai pe moldoveni, ci şi pe alţii de pe alte meleaguri. S-a pornit o mişcare de vagabondare în întreaga ţară. Erau şi asemenea părinţi care-şi alungau copiii de acasă neavând pur şi simplu ce să le dea de mâncare. La aceste stări de necesitate a mai survenit şi căutarea de lucru, care coincidea cu începutul reconstrucţiei ţării. Înainte şi în timpul “pornirii Hunedoarei” au trecut prin acel sătuc (Indoara) mai mult de zece mii de oameni. Vagabondarea unora era justificată, alţii au găsit prilejul de a se “produce” într-un spaţiu nou, departe de familie, de rudenii şi-şi puteau permite orice. Un personaj tipic al acelei perioade era Simion, bărbat de 25 de ani, fiul patronului restaurantului ce-l vedeţi şi care a fost naţionalizat în 11 iunie. Modul de a protesta al lui Simion împotriva statului care i-a luat sursa de venituri, era să nu lucreze niciodată la STAT (în cazul nostru la mină). Aşa s-a pornit Simion pe hălăduit în toată ţara, trăindu-şi traiul după bunul său plac. S-a brodit ca Simion să aibă acelaşi nume ca tatăl său. Simion umbla pe trenuri, autobuze evident fără bilet. Dacă era prins nu era nici o pagubă. Prezenta buletinul şi i se “dresa” un proces verbal… tatălui său. Au trecut perioade şi de cinci ani de când tatăl nu şi-a văzut fiul, ştia pe unde-i doar după locul de unde îi soseau amenzile, care erau aproape săptămânale. Acestea, amenzile, erau lucruri care le ştiau cei de acasă, dar despre multe din cele petrecute de Simion, “activităţile” lui nu ştiau nimic părinţii lui.
A început construcţia, de fapt organizarea de şantier la viitoarea Casă a Scânteii, astăzi Casa Presei, şi care s-a făcut după un proiect sovietic al Universităţii Lomonosov, dar la dimensiuni mai mici. Dar aceasta nu-l interesa pe Simion. Ce îl interesa în mod direct era că încă erau garduri şi pază la viitorul loc de construcţie, dar se aduceau continuu cărămizi pe acel câmp vast. Practic, fabricile de cărămidă îşi trimiteau toate cărămizile aici şi de mai puteau mai vindeau şi pe la particulari. Omul nostru, Simion, îşi “odihnea ciolanele” pe o stivă de cărămizi şi din acele imensităţi de stive de cărămizi se aude o forfotă de nedescris.