– Domnule Buia, de ce acest fost impozant restaurant stă închis şi pare destul de spaţios, adevărat restaurant cu camere diferite şi este lăsat în paragină şi oamenii “beau la botul calului” sau în “buticuri” unde nu încap nici doi oameni să ciocnească un pahar? De stat jos, ce să mai povestim…
– Are şi restaurantul acesta povestea lui. Restaurantul a fost de altfel şi unul cu semne. Înainte de a-i deşira povestea lui, ar încăpea o întrebare: “De ce le zice la moldoveni “sârmă” când istoric tradiţional li se zicea “cap de bou” ( de la bourul lui Ştefan)?”. Dar o să aflaţi răspunsurile în povestea ce voi derula-o. Poate că şi poveştile mele-s cam lungi, dar şi păşitu-i cam greu aşa că mi-ţi ierta dacă m-am întins sau mă voi întinde şi cu alte lucruri de prin sătucul nostru. Ştiu că nu-i căderea mea să judec lucrurile făcute de Mântuitorul, dar uneori pur şi simplu mă gândesc că nici lui nu i-a fost uşor să facă lumea aceasta, a oamenilor, s-o facă funcţională şi mai ales să-i facă pe oameni să ajungă la convingerea că numai munca-i poate scoate din marasm, că numai prin muncă se poate obţine bunăstarea.
Cu asta am ajuns la anii de după al doilea război mondial, când după atâta moarte, boli şi nenorociri a venit şi foametea, care a făcut pe cei cu mai puţin suflet să-l piardă de tot, să devină nişte câini hămesiţi care, dacă aveau impresia că le periclitai mâncarea, te sfâşiau pur şi simplu. Moldovenii au avut parte de cea mai groaznică foamete. Ca să se salveze, ca să-şi salveze copiii, neamul, vindeau tot ce puteau vinde şi plecau în Muntenia sau Ardeal după un sac sau două de boabe. Trenurile erau ciorchine, dar din cei care călătoreau deasupra pe vagoane câte unul mai scăpa şi fără bilet. De fapt, de unde dracu să mai ia bani şi pentru aşa ceva. Tot ce-au avut de dat, au dat pe boabe, care nu de puţine ori erau şi mucegăite. Aşa că moldoveni noştri de regulă călătoreau pe acoperişul vagoanelor. Dar în fiecare perioadă de calamitate apar şacalii, care prosperă din nenorocirile altora. În această perioadă aceşti şacali se constituiau în benzi care aşteptau trenul în curbe, la urcuşuri unde viteza era mai mică şi o sârmă cu capătul îndoit o înfigeau în sacii moldovenilor trăgându-i jos de pe vagoane. Unii nu-şi puteau lăsa ultima nădejde de viaţă şi “plecau” cu saci cu tot jos murind sau schilodindu-se pe viaţă.