Vă puteţi imagina cum arăta un oraş care avea jumătatea oamenilor la serviciu şi ceilalţi la… demonstraţie, casele şi apartamentele rămânând goale. Ce pleaşcă!
După “depunerea materialului de propagandă”, cei care răspundeau de ele erau singurii care se reîntorceau la unităţi. Apoi ne-am retras şi noi spre case. Nu “şi-au scăpat porumbelul din gură”. Cu toată bunăvoinţa şi curiozitatea, lucrul acesta pentru noi a fost o corvoadă. Pentru ŞEFI însă a fost un triumf. “Nu ne-au servit” nici o promisiune. Nu ne-au spus când vor mai putea mânca fiii şi fiicele noastre unt, nu ne-au spus când vom mai putea mânca şi o bucată de carne, că de “adidaşi” şi “tacâmuri” ne-am scârbit. Ne-am scârbit şi de porcii care mureau la Seini, iar ei ni-i afumau şi ni-i vindeau la preţ de muşchi “montana”. Nimic nu ne-au spus, nimic nu ne-au dat, nici măcar o speranţă! Un amic care a reuşit să ajungă în Ungaria unde se inaugura prima “pistă de formula I” din ţările socialiste, amic care nu pierdea ocazia să-mi spună că: “se pişă pe patriotismul meu”, povestea că “la ăia” se cumpără salamul (şi ce salam) şi carnea “la suta de grame”, iar la noi românii aveam dreptul într-un an să stăm de patru ori, zile întregi la rânduri nesfârşite. Uneori se-ntâmpla numai să vedem asemenea produse, alteori, mai erau şi zile fericite, să apucăm o cantitate infimă de subproduse din carne. Produse prohibite în acele timpuri. La opt seara a început emisiunea “lui şi-a ei” în care de regulă se menţiona “efortul lui şi al ei” la succesele ţării, care se considerau indubitabil succesele “lor personale”. Noi ce trebuia să mai facem dacă ei “făceau TOTUL”? În acest timp în care nouă ni se menţionează câte zile mai sunt până în anul 2000, pe atunci ni se menţionau câte zile mai sunt până “dânsul sau dânsa împlineau o anumită vârstă”. După care se menţionau câte zile au trecut de la “marele eveniment”. Văzând că se continuă “linia” am închis televizorul revenind la gândurile care mă măcinau zilnic: “De la cine să cumpăr patru conserve de carne ca să-i pot trimite un pachet fetei la facultate?” Nimeni nu-mi spunea nimic.
Ampla demonstraţie la nivelul ţării a germinat întrebări şi îndoieli cu privire la traiul nostru, concluzia definitivă era că: trai mai bun cât ne conduc “tovarăşul şi tovarăşa” nu este posibil.