Nu mult a lipsit să crăpăm şi noi, odată cu ele… Acum, spune şi dumneata, se poate povesti şi relata cu entuziasm despre muncitori şi munca lor?
Nu ştiu ce să-ţi mai spun, atâta timp am fost alimentaţi cu idealuri şi ţeluri că după câte îmi spui tu, am şi uitat că suntem oameni, că mai posedăm calităţi umane.
Eu n-am de gând să fac o disertaţie despre muncitori, reluă prietenul cu acelaşi nume ca Buia, Toma, despre munca lor, poate greşesc eu, ori poate acolo unde munceam eu era mai rău, că de mă crezi bine nu prea am întâlnit şi unele lucruri nu pot să mi le explic nici acuma.
– De exemplu…
– Păi… la sat, o casă cu două trei camere era la latitudinea fiecăruia în acele timpuri. În oraş a avea apartament, după 20-30 de ani de muncă, este ceva extraordinar, o avere… Ar mai fi şi altele, dar credeţi-mă că la tristeţea ce-o am, adunată cu cea care o simte fiecare muncitor, nu are unde să mai încapă atâta suferinţă.
– Iartă-mă, ştiu ce ai în suflet şi nu am dorit să-ţi scrijelesc rana şi mai tare, dar ceea ce mi-ai spus azi, cu toate că nu sunt străin de aceste lucruri, eu nu mi-am pus niciodată astfel problema. Ori altfel spus, această realitate nu mi-a sărit niciodată în ochi. Eram mulţumit cu buletinul meteorologic “luat” de la televizor. Nu ştiam că sunt ţărani, care pot să-ţi spună exact timpul, fără să asculte la radio sau la televizor.
– Vezi, să nu redevii şi tu ţăran încet, încet!
– Aş deveni eu dacă aş avea o mică părticică de “ţară” cu care m-aş putea numi ţăran.
– Mda! Pământul nu ajunge pentru fiecare, măcar de-ar ajunge pentru acei care-l iubesc, dar împroprietăririle nu aşa s-au făcut, nici azi şi nici altădată…
– Poate n-ar fi rău să mai povestim şi de altele, că de politică, de cum “fac” politica “EI” ne-am cam dezgustat. Cândva eram 16 milioane de angajaţi, acum de mai sunt 6 milioane. Două milioane de români şi-au luat “lumea în cap”, căutând aiurea ce nu li-se dă aici. Din această cauză se dezbină familii, neamuri se cauzează supărări ca la pierderea unei fiinţe dragi.