– Tu ce crezi?
Ce să cred? Eram printre cei mai tineri şi îmi era ruşine să mă plâng de frig. Şi cât aş fi dorit să pot plânge. Atâta durere am simţit la picioare că parcă şi inima mi se strângea de frig. Simţeam că nu mai pot. Gerul era insuportabil.
În acel moment mai mulţi ortaci au strigat la şofer. Maşina s-a oprit. Vreo 10 inşi ne-am dat jos şi am început să fugim, încet, în urma maşinii. Cineva parcă ne trăgea de picioare…
După doi kilometri de alergare, cu toate că noi nu ne-am încălzit prea mult, eram obosiţi şi ieşeau aburii din noi.
La un moment dat am simţit că parcă mi-ar fi trecut un ac prin urechi. Pe urmă nu mi-am simţit… urechile.
Eu am scăpat mai ieftin, mi-au degerat numai urechile. Colegului Bob îi crescuse nasul cât un cartof american. Îi îngheţase. La alţii le-au degerat degetele de la mâini, de la picioare…
După această “încălzire” a noastră ne-au schimbat alţii, acum ei alergau după maşină. Maşina noastră arăta ca şi maşina cicliştilor de la ciclocros – cea cu piesele de schimb – doar că aici oamenii alergau de frig după maşină şi nu de amorul sportului…
Când am ajuns la mină, unii dintre noi aveau mai multe “ture” făcute, alţii doar una. Cu toţii mergeam ţepeni ca roboţii spre galeriile noastre.
După vreo 500 de metri de galerie, am avut senzaţia că mă “dezgheţ”. Urechile mele parcă erau făcute din făină. Tot timpul parcă se măcina ceva alb de pe ele.
Am ajuns la masa de apel, nu aş putea spune că eram obosit… Nu… Nu eram în stare de nimic. Când mi s-au dezgheţat urechile, am avut senzaţia că mi s-au rupt de lângă cap. Deja au apărut dureri la pulpe, apoi la picioare…
Mă uitam la colegul de lângă mine. Lumina era prea slabă. Avea ceva alb la picioare, prima dată am crezut că i-a ieşit hârtia din cizme. Aşa se vedea şi la alţii… apoi la mine… într-adevăr… ceea ce vedeam erau obielele…
La toţi ne-au crăpat cizmele de frig…