Omul, când realizează că-i îndrăgostit, cu stupoare constată că de fapt nu se cunoaşte pe el însuşi îndeajuns, dar este dornic din toată fiinţa lui să cunoască o altă persoană. În acest moment el realizează că este într-o stare specială: o euforie, cuplată cu o îndoială, care se transformă într-o sensibilitate deosebită. Apoi parcă îi este zgândărit orgoliul şi constată cu surprindere că este capabil de acte şi purtări pe care nici nu şi le bănuia şi, colac peste pupăză, în toată această fericire şi sentimente contradictorii simţi că in sufletul tău, te roade o îndoială, o frică, pentru prima oară îţi dai seama că fericire completă nu există.
Ăsta este primul adevăr pe care speri să-l alungi repede, să te debarasezi de el, de nu poţi, îl neglijezi.
Cât ai fost copil, adolescent, ţi-ai fixat un model, ţi-ai pregătit o ţinută, ai făcut tot ce ai crezut de cuviinţă că este necesar să te prezinţi lumii, să fii văzut, luat în seamă de această lume. Acum constaţi că această “lume” are un contur. Este un El sau o Ea, fiinţa de care te-ai îndrăgostit. În acest moment dorinţa cea mai mare este să fii mai mult, mai strălucitor, mai important, mai preţuit de persoana iubită.
Desigur că nu la toţi dragostea apare la aceeaşi vârstă, cu cât suntem mai în vârstă stângăciile sunt mai evidente, stridente chiar în contextul vieţii noastre obişnuite. S-ar mai putea afirma că 98% dintre cele două sexe ne-am putea plăcea, ne-am putea înţelege între noi…
Şi atunci… Atunci soneria sună şi meditaţia geologului nostru, că despre el este vorba în această istorioară, fu întreruptă brutal şi se duse la uşă.
– Bună ziua, Jorj!
– Bună Viky, poftim de intră. Viky, acest bărbat spilcuit de vreo 70 de ani, cel care se găsea la intrarea bisericii atunci când noi ieşeam, în vremea când se întâmpla această poveste, avea cam aceeaşi vârstă ca şi Jorj, circa 35 de ani.