La un banchet al foştilor elevi, la întâlnirea de zece ani de la terminarea liceului, unul dintre foştii elevi, prieten bun cu persoana despre care vorbim, ne-a povestit următoarele:
– Domnule profesor, aşa cum ne ştiaţi, eu şi Mircea eram prieteni la toartă şi făceam toate tâmpeniile împreună. Poate vă aduceţi aminte că nici cu învăţătura nu ne prea strofocam. La terminarea liceului, ne-am capacitat familiile care ne-au “sponsorizat” cu sume bunicele şi am plecat la Petroşani “să dăm la facultate”. Am plecat cu două săptămâni mai devreme decât începeau înscrierile şi am petrecut două săptămâni de vis. Am reuşit să cunoaştem toate bufetele şi restaurantele din Vale. Parcă era cu o zi înainte ca să se închidă biroul de înscrieri, când Mircea a primit un telefon, la cămin, de la mamă-sa. Pe scurt, dânsa era foarte agitată, a încercat de mai multe ori să îl găsească, să primească ştiri de la el şi nu l-a prins la telefon nici măcar noaptea. Concret, îl întreba date obişnuite pentru acea fază a lucrurilor, la ce secţie s-a înscris, câţi erau pe un loc, cum se simte, dacă a trecut proba sportivă etc. Cât eram noi de derbedei, nu mi-am imaginat că Mircea era atât de afectat de acest telefon.
Practic, a doua zi el s-a dus să se înscrie. Ne-am prezentat la proba sportivă, un asistent ne-a dat un bilet pe care era indicată şi sala unde vom da examen.
Cu sufletul strâns ne-am prezentat pentru prima probă scrisă. Chestia era incredibilă. Ne-am gândit că şi de voi povesti cuiva tot n-o să fiu crezut. Asistentul care ne-a “verificat” la proba sportivă, ne-a confundat sau poate am intrat în ritualul necunoscut de noi, al admiterii rugbiştilor. În sală era un asistent care ne spunea bancuri, se rememorau diferite faze din meciuri, ce mai, examenul meu de admitere, evident şi-al lui Mircea a fost un adevărat show. Pe vremea aceea Dumnezeu era combătut nefiind membru P.C.R., dar eu mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a oferit şansa vieţii. Nu doresc să vă spun că la Petroşani erau cele mai grele admiteri, unde elevi premianţi la liceul nostru n-au intrat la Institut. Văzându-ne intraţi şi eu şi Mircea ne-am gândit să nu ratăm şansa vieţii şi ne-am pus pe învăţat în aşa fel că ne-am uimit toţi colegii care ne-au suportat prostia cinci ani de liceu.