Şi, din raport, în raport pe când a ajuns la forurile superioare din Neamţ, isprava lui se mărise atât de tare că suprafaţa raportată ce a fost cosită de el depăşea cu mult suprafaţa ţării şi toate astea doar într-o singură zi, în Ziua de Paşti…
Sigur că şi între oamenii angajaţi să servească ideologia partidului existau şi oameni adevăraţi. Dar aşa cum se ştie, la toate nivelele de activitate existau acei “suflători” care raportau totul “sus”. Aşa se face că ei nu s-au bucurat şi nu se vor bucura niciodată de creditul omului de rând. Aceasta-i de altfel singura imputare gravă ce li se aduce de “talpa ţării”, de onestul om de rând.
– Apoi, domnule Buia, pe măsură ce îmbătrânim mai aflăm câte ceva cu toate că, dacă am fi cunoscut unele lucruri, poate am fi fost mult mai fericiţi!
– Ziua bună – ne oferă un alt trecător.
– La bună vedere! răspunde Buia.
Eu mă tot uit la persoana respectivă şi parcă-l cunosc.
– Domnule Buia, acest om este localnic? îl chestionă orăşeanul.
– Da, sigur, de ce întrebi?
– Am avut impresia că-l cunosc.
– Tot ce se poate. Dânsul este consilier comunal.
– Acum cred că ştiu cine este!
– Cine?
– Demult, când era tânăr, făcea sport?
– Da. Dar de unde ştii?
– Stai să-ţi spun.
La şcoala la care funcţionam exista şi o şcoală sportivă, cu mai multe secţii.
Cum Explorări Maramureş intrase în divizia A cu secţia de volei echipa şi-a dorit o pepinieră de jucători de valoare din care să-şi reîmprospăteze lotul. Deci s-a făcut şi o secţie de volei, la acea şcoală, cu mari perspective, ştiut fiind că pe atunci liceul era de cinci ani.
A fost repartizat şi un profesor cu specialitate volei, un meseriaş foarte priceput. Necazul lui era că înălţimea care o avea nu era…. înălţime… Era un bărbat scund, considerat de el însuşi ca un adevărat handicap pentru un voleibalist, având tot timpul sentimentul inferiorităţii.