Acum, că-s bătrân şi am văzut şi auzit atâtea, pot să dau şi eu câteva repere în ploaia asta de minciuni şi incertitudini ce se vehiculează continuu şi-s la modă la noi.
Mai deunăzi, un şef de partid zicea că acel comunism care în alte locuri a “dat roade” la noi nu a avut nu ştiu ce rădăcini sau influenţe. De fapt nu a avut rădăcini datorită faptului că “n-a prins” la majoritatea populaţiei ţării, la ţărani. Ei nu au putut fi “lămuriţi”. Au fost obligaţi, dar nu au acceptat şi asta s-a întâmplat fiindcă ţăranii aveau rădăcini şi orice schimbare la rădăcini se ştie că nu-i bună, ba dimpotrivă, este rea.
Dacă cineva umblă la rădăcinile oamenilor asta nu duce la nimic bun, numai bine nu poate face. Lucrul aceasta-i valabil şi la oameni şi la plante. Oricine venea cu “bătutul apei în piuă”, nu-şi dădea seama că de fapt el se ridiculizează în faţa acestui ţăran, ţăranul român care cunoaşte acel lucru simplu, elementar şi care a fost certificat nu o dată de viaţă, de istorie. Nici o filozofie nu poate spulbera acest adevăr, această axiomă a rădăcinii ancestrale.
Cu muncitorii a fost mai simplu. Ei nu au avut nici o rădăcină, deci nici o certitudine şi nici o viaţă cât de cât demnă, liberă, să fie fiecare stăpân pe el, şi destinul său.
Înainte, practic muncitorii nu au avut nici un fel de certitudine. Salarii sigure ioc, loc de muncă de asemenea, fără casa lui, fără siguranţa vieţii. Concret: erau “ca frunza pe apă”. La cea mai mică dovadă de preţuire ori promisiune de puţin mai bine, indiferent de unde venea ea, aderau la ele pentru că era singura lor cale spre lumină (să nu uităm de lampa lui Ilici) şi chiar dacă nu ar fi fost aşa… La ce să se uite în spate: mizeria din care veneau îi propulsau spre altceva. Ăştia, comuniştii, acum le promitea ceva: trai mai bun, mai omenos… acum când cei mai mulţi nu-şi pierdeau vremea nici să li se adreseze… lor… oameni ai mizeriei, furnici neînsemnate. Muncitorii erau consideraţi mizeriile mizerabilei lor lumi.