Şi cum şi dumneavoastră ştiţi că “nici un necaz nu vine singur”, eram obligaţi să ne transformăm în elice, atât de repede trebuia să ne rotim mâinile ca să nu permitem stolurilor de muşte care au fost deranjate din “ambient”. Mişcările erau mai mult de disperare decât de-a ne proteja. Cu toate că vântul rece mai persista, cu toate că fiecare eram uzi, ne-am îndepărtat de “protecţia” ce ne-o oferea acel adăpost preferând să primim rafalele reci ale vântului, dar care nu erau însoţite de mirosurile emanate de “adăpost”. S-a nimerit ca, dintre cei care aşteptau acel autobuz, mulţi să ne cunoaştem, şi parcă ne era ruşine să urăm cuiva ceva în asemenea împrejurări, când alţi semeni de-ai noştri, sfidând bunul simţ, au schimbat destinaţia unui adăpost de primă necesitate, din plin câmp, într-o latrină. În această staţie se impuneau şi alte obiective igienice, nu să distrugă şi ceea ce exista. După curbă apare şi multaşteptatul autobuz. Pe toţi ne-a umplut bucuria la vederea lui, dar mai ales că era articulat şi că vor fi locuri pentru toată lumea. Măcar atât. Lumea se agita, îşi căutau bagajele, copiii, tovarăşii de drum, orânduindu-se pe marginea şoselei. Autobuzul frână şi se deschid uşile. Stupoare; pasagerii din autobuz nici nu se gândesc să le permită urcarea persoanelor din staţie, care înfrigurate şi ude au aşteptat acel autobuz ca pe-o mană cerească. Ocupanţii autobuzului, de ochii lumii, se mai fâţâiau între ei, fără efect practic întrucât se ştia că în această staţie nu cobora nimeni. Cu atât mai de neînţeles era faptul că o persoană în jur de 40 de ani a coborât şi se uita de parcă ar fi făcut o evaluare a situaţiei create. Într-un târziu dă o rezoluţie: “Aici nu putem face nimic, conchide el la prima uşă”. Apoi se deplasează la una din uşile din spate şi ajunge în dreptul meu, moment în care începe să urle: “Deschide uşa din spate!”. În acel moment se produce o manevră dublă – uşa se deschide, uşa se închide – puţin lipsind ca tipului, care bănuiam că ar putea fi şoferul, să-i prindă mâna. Uitându-se la mine îmi aruncă: “Dumnezeii tăi! Ţi-am spus să deschizi nu să faci manevre. Ce măta faci?!”. Mă uit la individ şi sunt gata să-l pocnesc. După ce-l aşteptăm mai mult de-o oră în ploaie şi apoi şi în vânt mă mai şi “alduieşte”? Dar pe moment toate uşile autobuzului se deschid şi constat că în “îngrăditura” şoferului se afla o femeie, nevastă-sa după modul de adresare şi căreia îi erau adresate acele “dulceţuri”.