– Da nu te-ai întrebat de ce-i lumină la Alexandru, dacă el e şomer de-o săptămână? Te-ai uitat la nucul lor?
– Cui îi tună să se uite în nuc dacă vine la schimb?
– Acolo era Alexandru spânzurat…
Atunci am realizat că dacă eu m-aş fi îndreptat de spate, m-aş fi uitat în sus, îl vedeam agăţat. Fără alte vorbe, cu sentimentul unei mari deznădejdi, al pierderii unui om, deosebit de bun ortac şi miner, dar care n-a rezistat şocului “disponibilizărilor”. Maşina parcă şi ea era bolnavă, de abia se târa în sus spre mină. În maşină moţăiam urmărind drumul imaginar spre mină după ce curbe realiza maşina. Motorul a început să fie turat la maximum, erau ultimele sute de metri înainte de-a opri. Primele semne ale unei dimineţi ploioase, primele gene de lumină “au salutat” pe muncitorii care încep un nou şut. M-am dat jos din maşină şi mergeam pe gura galeriei, când l-am întâlnit pe maistru.
– Noroc bun.
– Să dea Dumnezeu, îmi răspunde el, după care continuă:
– Te-oi ruga să vii la mine la birou.
– Când?
– Bine-i de-i veni acuma.
A plecat şi el deosebit de supărat (cine nu ar fi supărat să piardă un om ca Alexandru?).
– Băiatule, ce-ţi spun ar fi trebuit să-i dau un înveliş scuzabil pentru actuala conducere, dar nu pot face pe maimuţoiul de dragul nimănui, mai ales că acum ştii şi tu ce s-a întâmplat cu Alexandru şi nici nu doresc ca eu să mă simt vinovat de potlogăriile altora. Aşa că vestea-i foarte neplăcută. Şi tu “ai fost pus pe liber” şi cred că nu va dura mult şi ne vom întâlni, dar nu în mină. Minele ni le închid acei care n-au habar ce fac şi cât rău fac, dar toate acestea nu-şi au acum rostul. Tu fă-ţi lichidarea şi adu-mi-o mie. Dumnezeu să-ţi ajute!
Şi el plecă şi mă lăsă pe mine în birou, cu fişa mea de lichidare. Eram nehotărât. Nu prea ştiam ce drumuri voi apuca şi uitându-mă prin birou văd un tip care semăna cu mine dar era cu părul alb. Atunci m-am gândit că mi-ar plăcea să arăt aşa la bătrâneţe. Cu-n regret incomensurabil am realizat că “moşul” eram eu, cel de 19 ani.