Parcă şi aerul care trebuia să-l respir a dispărut lăsându-mă cu gura căscată în căutarea viitoarei mele porţii de aer de respirat. Toate acestea m-au înfricoşat nespus. Era de neacceptat o asemenea ostilitate din partea naturii. Cu sufletul îndoit m-am împins în vreme. După mai puţin de doi paşi mă întorc din drum. Eram ciuciulete. Am schimbat hainele ude şi mi-am pus alte haine, de ploaie. Îmi pregătesc lampa de carbid. Aprind lampa şi se trezeşte mama. Îmi spune ceva de “grijă”, timp în care redeschid uşa ca să intru din nou în acea vreme de urgie. Cu greaţă în suflet, protejând flacăra lămpii, încerc să înot în neobişnuita vijelie, spre locul de unde ne va lua maşina şi ne va duce la mină. Puţin s-a mai potolit vântul şi parcă nu mai curgea nici atâta apă. Am ajuns în dreptul plopilor singuratici. Printre cumulul de zgomote ale năprasnicei furtuni, se mai desluşea unul mai… altfel. Inima mea se străduia să ia dimensiunile unui purice. În acest loc cândva am văzut cum o pereche de caii şi-au aruncat stăpânul în râpă cu căruţă cu tot. Nu pun la socoteală poveştile care circulau ca folclor al acelui loc nu prea prietenos. Zgomotul ciudat, zgomotul care se distorsiona în furtună, începea să devină mai clar, mai puternic. L-am asemuit cu zgomotul unui om care ar coborî din copac tot aşa cum ar fi păşit pe o scară de fuşteii căruia-şi lovea cu putere tălpile. Feri Doamne, cine să fie la ora patru dimineaţa într-un plop pe vreme de potop?! Gândul mi-a zburat la… dracu, paralizându-mi toate mişcările. Zgomotul care se înteţea era evident că nu-şi oprea acţiunea sunând tot mai clar deasupra capului meu. Nu puteam să văd nimic fiindcă mi-am aplecat trupul peste flacăra lămpii ca să nu mi-o stingă ploaia şi vântul. Eram chiar sub plop şi cadenţa de coborâre a necuratului se accelera şi era din ce în ce mai aproape. Furtuna, întunericul, lipsa oricărei fiinţe prin apropiere, faptul că nici câinii nu mai lătrau, mi-au creat o frică ce mă ducea în pragul nebuniei. Toate poveştile cu draci, vampiri, strigoi, moroi, fantome şi tot ce nu-şi poate clarifica omul într-o viaţă, mi-au trecut prin minte ca o fulgerare şi, în loc să fug din acel loc, ca o fatalitate, mă bag sub plop. Îmi era atât de frică şi-mi dădeam seama că dacă nu voi şti ce a fost, ce este “acela” nu voi mai putea trece niciodată prin acel loc.