Am ajuns după aproape trei luni în “Satul meu ardelean” cum frumos scrie Şugariu. Aici era mult mai greu de cum am crezut. Cengherii (poliţia maghiară) treceau zilnic pe la casa mea. Nu puteam să mă apropii de ai mei fără a-i pune în primejdie. Într-un mal al Someşului de unde oamenii scoteau polochin, s-a format o tubă. Ziua mi-o petreceam acolo, iar noaptea intram prin curtea unui vecin în şura noastră, unde am început să sap o groapă. Pământul rezultat îl duceam la Someş. Operaţia aceasta, de-a săpa un ascunziş în şura noastră, şi numai noaptea cu spaimele mele, o fi durat câtva timp, dar ce-mi amintesc sigur era că prin pielea mea se vedeau toate oscioarele, se putea studia anatomia. Terminarea bordeiului a coincis şi cu epuizarea mea atât fizică cât şi psihică. Am căzut într-un somn febril de durată. Am mai avut zile. Ieşind din această stare de semimoarte, am reuşit cu greu “să mă pun pe picioare”. Acum nu mai eram stresat zilnic să şterg toate urmele, cum trebuia să fac în acea tubă din malul Someşului, ca nu cumva să treacă cineva pe acolo şi să observe urme de proaspătă convieţuire, care mi-ar fi trădat prezenţa acolo. În beciul de sub casă am stat ca un animal mai bine de un an. După perioada de întremare, am luat legătura cu ciobanii pe care-i ştiam ce oameni sunt, apoi prin ei şi oamenii lor, prin foştii ortaci, am făcut un grup, prin care am căutat continuu să-i hărţuim şi sabotăm pe ocupanţi, lucru care ne permitea controlul unei zone mai mari şi abia acum am luat legătura cu familia mea. V-am spus toate acestea, am intrat şi eu cu povestea mea în poveştile voastre, deoarece în oraşul nostru exista un monument pe care scria: “Glorie veşnică eroilor Armatei Sovietice care şi-au dat viaţa pentru eliberarea pământului patriei noastre”, poate n-am citat exact. De, mai uită omul. Şefii de atunci, din timpul războiului, până în data de 7 septembrie 1944, au subordonat toate armatele române, Armatei Roşii. În acel caz armatele române au fost încorporate în Frontul II şi III ucrainean sub comandă rusească şi purtând ca denumire: “Armata Sovietică” spre deosebire de pura Armată Roşie care era a Federaţiei ruse. Poate că unor “personalităţi” de astăzi să le fi fost ruşine de “activităţile” de atunci când au subordonat Armata Română ruşilor, Armatelor Sovietice, care la acea dată în ţara noastră eram noi, românii. Ei bine oamenii aceştia „ruşinoşi” au demolat “celebrul” monument.